Nu îmi plac cărțile și nu știu de ce

Postfață:

L-am rugat pe noul nostru coleg să ne scrie un articol pentru blog, el este programator, dar nu are nici o legătură directă cu conținutul blogului sau departamentul de Marketing din punctul de vedere al sarcinilor de serviciu – știu sună groaznic de scorțos expresia asta “sarcină de serviciu”, deja îmi vine să fug. Cristi mi s-a părut că are o gândire dezarmant de liberă, de aceea i-am și propus acest exercițiu și de câteva zile nu încetează să mă uimească.

A fost nevoie să ne explice la ce se referea cu ceea ce a scris, în cazul în care sunteți în situația mea aceasta este concluzia: Avem toți un blocaj când auzim cuvântul “carte”, poate din copilărie, poate de la “pune burta pe carte”, “cine are carte are parte”. Mi-am dat și eu seama astăzi că pentru mulți cuvântul acesta are o conotație negativă, sau măcar e “scorțos” și provine tot de la carte: “din scoarță în scoarță”. Haideți să depășim această barieră, nu e vorba de carte, de suportul acesteia, este vorba despre citit. Și ție îți place să citeși, altminteri n-ai fi citit acest text până aici. Ne place să citim etichete, semne, tricouri, panouri publicitare, oriunde vedem o literă încercăm să descifrăm. Să citești este una dintre cele mai mari realizări ale noastre ca ființe inteligente, este ceva ce ne definește și ne diferențiază și trebuie să recunoaștem că de fapt ne place. Cartea este doar un suport și poate deveni ceva minunat, dacă înlăturăm prejudecățile, barierele între noi și ea. Pentru că este vorba despre curiozitatea noastră, despre răspunsuri,  despre noi! (Despre citit!)

Nu îmi plac cărțile și nu știu de ce

Îmi place să citesc. Nu mulți ar spune asta despre mine. Nici prietenii, nici familia, nici tanti bibliotecara de la biblioteca de cartier din capătul străzii. Care, în fond, nici nu mă cunoaște. Și pe care, de fapt, am inventat-o adineaori, așa, ca să-mi dezmorțesc imaginația. Ce-i drept, nici nu știu dacă mai există biblioteci de cartier. Și chiar de-ar exista, cititorii de cartier nu cred c-ar mai da pe-acolo.

Dar așa e, îmi place să citesc. De exemplu, îmi place, ajungând la intersecția Drumul Mic colț cu Drumul Mare și vâjâindu-mi pe dinainte o mașină condusă de un șofer nonșalant, să văd scris mare, alb pe roșu, ostentativ: “stop”. Simplu, direct, liniștitor, categoric – justificarea ideală pentru o înjurătură în gând. S-a făcut dreptate, pot să merg mai departe.

Îmi place să citesc până și când mă joc. Bine, e și nevoie, că altfel de unde să știu pe cine să împușc, unde sunt cele mai bune locuri de pescuit în World of Warcraft ori dacă gagica aia Jedi chiar mă iubește sau vacanța mea de la realitate s-a încheiat și trebuie să mă confrunt cu încă un eșec în amor? Aha, zice că are nevoie de timp de gândire. Nu-i nimic, am răbdare. În fond, ea n-a avut cu mine? M-a lăsat în ritmul meu și nu mi-a vorbit decât atunci când mi-am luat inima-n dinți și am dat click pe silueta ei modelată rudimentar, dar elegant, din ecranul principal de joc. Am încercat chiar și pe la școală șmecheria cu click-ul, dar mi-a dat nu știu ce eroare. Ceva cu “bine, bine” și râsete înăbușite pe fundal.

Din când în când mai pun mâna pe câte un ziar. Sau pe mouse, după caz. Mă interesează dacă vin rușii peste noi sau se opresc la Prut (sau la Nistru) și dacă voi avea de plătit impozite mai mari sau mai mici din banii pe care încă nu-i fac, dar pe care mi i-am promis pentru o ultimă excursie în Japonia într-un viitor nu prea îndepărtat și nici prea fictiv. Uneori mai citesc câte un reportaj-reclamă despre țara aia care e pe cale să devină Mecca studenților și casc ochii să aflu dacă nu cumva îmi permit și eu un hagialâc.

Și când, inevitabil, mă luminez cum că nu mă țin buzunarele, mai arunc o privire pe Wikipedia. Dacă mă apucă regretele că iau de bun tot ce-i acolo, mai frunzăresc vreo 4-5 pagini de căutare pe Google. De Paște și de Crăciun se mai și lipește ceva de mine. De Anul Nou, îmi amintesc de marile sărbători, îmi spun că se poate mai bine și mă întorc la Wikipedia. Îmi amintesc de înjurături, de amor, de regrete și de buzunare în timp ce o ascult cum îmi spune de regi, de împărați, de proiecții canonice și economii prăbușite, de drumuri, poduri, “stopuri” și accidente, de proiecte, de CAD și de jocuri, de tehnici de învățare, universități, hagii și, bineînțeles, de Wikipedia.

Nu îmi plac cărțile și nu știu de ce. Că asta îmi spun și ele.

Author: aralya

Loving person, people watcher & listener, german teacher, enjoys working @Books Express Write me an e-mail at bogdana@books-express.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *