Nu critica ceea ce cunoşti

Nu am întâlnit până acum niciun om care să primească bine criticile. Bineînţeles, sunt întotdeauna cei care afişează o atitudine tolerantă şi aparent interesată faţă de desfiinţarea punct cu punct a pasiunilor, eforturilor şi rezultatelor muncii lor, pentru a-şi dovedi superioritatea în faţa adversităţii.

 

Dar nu am cum să cred că în spatele zâmbetului amabil de poster: sticks and stones may break my bones, but words will never hurt me, nu rulează mesajul: „data viitoare să faci tu asta, pentru că văd că te pricepi mai bine“.

 

Sigur că poţi învăţa din ceea ce ţi se spune, mai ales atunci când critica respectivă nu e doar o defilare de forţă, urmărind să te pună la colţul din care ai îndrăznit să te ridici, ci chiar o încercare constructivă de a te ajuta să fii mai bun şi să ieşi din tine, din limitele pe care nu le conştientizezi.

 

Lucrurile astea, însă, se sedimentează pe parcurs. În momentul în care trebuie să încasezi efectiv comentariile descurajatoare, parcă nu-ţi vine aşa de uşor să te gândeşti la beneficiile pe termen lung. Până la urmă, şi tratamentele cu lipitori medicinale sunt folositoare persoanelor cu probleme de circulaţie, dar n-am auzit încă de nimeni care să sară în sus de bucurie în momentul procedurii (dar sondajul este în desfăşurare).

Iar scriitorii, deşi ar trebui să ştie asta cel mai bine, nu-şi pot stăpâni latura critică atunci când vine vorba despre operele altora. Salman Rushdie a declanşat o nouă controversă literară zilele acestea, dar nu din motive religioase, politice sau de militantism social. Ci din cauza unor steluţe…

 

„Crezând“ că profilul său de pe o pagină de cronici, recomandări şi forumuri de carte este privat, a acordat „în joacă“ puncte câtorva volume. Astfel, „To Kill a Mockingbird“, considerată esenţa spiritului american liber, a primit doar trei stele, la fel ca Martin Amis, prietenul lui Rushdie, pentru romanul său „Money“. Cinci stele au primit de la autorul „Midnight’s children“: „The Great Gatsby“ (F. Scott Fitzgerald), „A Handful of Dust“ (Evelyn Waugh), „The Golden Bowl“ (Henry James).

 

Publicul i-a cerut explicaţii, jurnaliştii au vrut să afle ce se ascunde în spatele acestei mişcări neaşteptate, iar Salman Rushdie, surprins de impactul unui click în vieţile şi conştiinţele atâtor oameni, s-a văzut nevoit să declare: „Câteodată, sunt foarte neîndemânatic în lumea asta a social media. Credeam că aceste clasamente sunt private, folosind doar pentru a informa site-ul respectiv ce cărţi ar trebui să-mi recomande şi ce cărţi nu mă interesează. Ei, s-a aflat, nu-mi place cum scrie Kingsley Amis [tatăl lui Martin Amis], asta e. Nu trebuie să mă explic sau să mă justific. E permis“.

 

Dar, o steluţă în plus sau în minus nu reprezintă o critică neapărat, ci doar o reordonare a gusturilor, iar atitudinea autorului britanic a fost una extrem de delicată faţă de disproporţionata reacţie pe care a stârnit-o.

 

De-a lungul timpului, conflictele scriitorilor cu cronicarii au fost unele spectaculoase, însă cele mai savuroase au fost chiar cele din interiorul breslei…

 

Writers Gone Wild: The Feuds, Frolics, and Follies of Literature's Great Adventurers, Drunkards, Lovers, Iconoclasts and Misanthropes
     
Literary Rivals: Feuds and Antagonisms in the World of Books
     
Pink Triangle: The Feuds and Private Lives of Tennessee Williams, Gore Vidal, Truman Capote, and Famous Members of Their Entourages

 

Când William Faulkner a spus despre Hemingway: „Nu cred că a folosit vreodată un cuvânt pe care cineva să fie nevoit să îl caute în dicţionar”, acesta i-a răspuns: „Sărmanul  Faulkner. Oare chiar crede că emoţiile mari vin din cuvinte complicate?“

 

Despre Jack Kerouac, Truman Capote spunea: „Acesta nu e scris, e dactilografie“, iar Oscar Wilde a redefinit indiferenţa faţă de poezie folosindu-se de opera lui Alexander Pope: „Sunt două moduri în care poţi dispreţui poezia: unul este să nu-ţi facă plăcere să o citeşti, cel de-al doilea este să îl citeşti pe Pope“.

 

Gustave Flaubert a folosit o vacă plină cu cerneală ca metaforă pentru George Sand, Nietzsche l-a văzut pe Alighieri drept o hienă pe morminte, George Bernard Shaw este, pentru H.G. Wells, un copil care urlă nesupravegheat, iar Evelyn Waugh punea la îndoială integritatea mentală a lui Marcel Proust.

 

Nu putem controla percepţiile celorlalţi, doar felul în care reacţionăm la exprimarea lor, iar scriitorii nu oferă întotdeauna cele mai rezonabile exemple, dar cu siguranţă sunt cele mai savuroase.

 

Însă cred că domnul Ralph Waldo Emerson are dreptate atunci când spune: „Sper să nu fac niciodată vulgara eroare de a-mi imagina că sunt persecutat de fiecare dată când sunt contrazis“.

La asta, cred că nu are nimeni ceva de comentat 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *