Nori negri de fericire

ove

Îi ştiţi pe oamenii ăia care par că umblă mereu cu un norişor cenuşiu deasupra capului, din care tunete şi fulgere răzleţe se tot abat spre rude, vecini, politică, sport, economie sau şedinţe de bloc? Nimic nu le convine, nimic nu le e pe plac, pentru că lumea nu mai e ca pe vremea când oamenii erau gospodari şi lipsiţi de dileme (asta întâmplându-se, bineînţeles, în tinereţea lor), iar ordinea lucrurilor s-a dat peste cap şi a aterizat drept în nas.

Într-o societate condamnată să-şi lipească zâmbete pe faţă pentru a masca furtunile din interior, aceşti veşnic nemulţumiţi sparg convenţia. Ei protestează mereu, sunt vehemenţi şi inflexibili, sunt posaci şi mohorâţi, sunt bănuitori şi precauţi, sunt tot ceea ce pliantele de fericire home-made nu promovează.

Cu toate astea, nu ai cum să nu îi îndrăgeşti, nu doar pentru că te provoacă să te gândeşti la toate lucrurile pentru care ar trebui să fie recunoscători (aşa, de fapt, făcându-ţi propriul bilanţ restant), ci şi pentru că în spatele oricărei furii se presimte câte-o rană nevindecată, o dezamăgire care a răvăşit totul în cale, lăsând în urma ei doar ruine de emoţii, bucăţi de oameni.

Fiecare dintre noi are nevoie să (se) salveze, să (se) repare, iar adesea, încercând să-i arăţi câteva raze timide de soare unui om captiv în frontul lui atmosferic cu presiune ridicată, ajungeţi să priviţi împreună răsăritul, pe care nu l-ai mai văzut nici tu demult din cauza lozincilor optimiste cu lumină artificială.

Despre unul dintre aceşti oameni, cu principii clare, tabieturi stricte şi răbdare puţină, dar de o generozitate copleşitoare, în spatele faţadei morocănoase, a scris suedezul Frederick Backman în A Man Called Ove, amuzantul şi înduioşătorul său roman de debut, devenit best-seller în întreaga lume.

„Oamenii spuneau despre el că era ursuz. Poate că aveau dreptate. Nu s-a gândit niciodată prea mult la asta. Oamenii spuneau că era şi antisocial. Ove presupunea că asta însemna că nu-i prea plăceau oamenii. Şi, în privinţa asta, era complet de acord cu ei. De cele mai multe ori, oamenii nu erau în toate minţile.”

A Man Called Ove, Frederick Backman

A Man Called Ove
El este Ove, un domn de 59 de ani, posac şi taciturn, revoltat împotriva tehnologiei care îi face pe oameni leneşi, nepricepuţi şi comozi. Îi priveşte pe cei care nu-i plac ca pe nişte infractori care au încălcat nişte legi capitale, iar asta se aplică mai tuturor celor din preajma lui, pentru că simte că este înconjurat de idioţi, care aşteaptă prilejul să-l dezamăgească.

El este Ove, un văduv cu inima făcută bucăţi de dispariţia soţiei sale Sonja, singura culoare din viaţa lui, pentru care totul era alb sau negru, singurul sens, singurul motiv pentru care se mai făcea încă zi. Un om bun, generos, care se foloseşte de cuvinte ca de nişte accesorii inutile şi care atunci când face bine maschează totul într-un gest de lehamite, pentru a nu lăsa lumina să se vadă de după uşa în spatele căreia şi-a baricadat sufletul.

„Nu a înţeles niciodată de ce ea l-a ales. Ea iubea lucrurile abstracte precum cărţile, muzica sau cuvintele stranii. Ove era un bărbat plin până la refuz de lucruri concrete. Iubea şurubelniţele şi filtrele de ulei. El mergea prin viaţă cu mâinile îndesate hotărât în buzunar. Ea dansa.”

A Man Called Ove, Frederick Backman

Frederick Backman a început să-i scrie povestea pe blogul lui, în nişte postări scurte, pe care cei ce le-au citit le-au vrut transformate într-o carte. Şi suedezul a reuşit să creeze o lume duioasă, despre „cel mai ciudat super-erou”. Un domn de modă veche, deloc amabil, dar care însă „îşi asumă responsabilităţi şi poate repara un boiler dacă e necesar” şi a cărui singurătate mohorâtă e deranjată de sosirea unei familii gălăgioase la casa învecinată.

Aşa începe o poveste improbabilă despre prietenia care vindecă, despre bunătatea fără pancarte de semnalizare, despre bagajul pe care îl purtăm cu toţii şi de care, oricât ne-ar fi de greu, uneori trebuie să ne descotorosim, şi despre… pisici.

A Man Called Ove este o carte luminoasă, amuzantă, emoţionantă şi specială, despre noi şi şansa de a lăsa uneori ploaia să cadă, pentru că prea mult soare ne poate orbi şi adesea nu mai putem discerne decât contururile vieţii noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *