Melina Marchetta o salvează pe Francesca

“Do something that scares you everyday.”

Nu e uşor atunci când eşti adolescent. Ai nevoie de rutină şi de stabilitate emoţională în familie, ai nevoie de afecţiune şi de oameni maturi şi raţionali care să te ghideze. Colegii de la şcoală reprezintă o mare parte din lumea ta şi sunt potenţiali prieteni de suflet, pe care-i vei avea alături de tine toată viaţa. În adolescenţă se leagă marile prietenii, se nasc marile iubiri, atunci trăim cele mai majore şi importante întâmplări. La acea vârstă, totul are impact asupra noastră, o iubire trădată reprezintă sfârşitul lumii iar certurile dintre prieteni sunt mari drame ale vieţii, peste care simţim că nu vom putea trece niciodată.

Dar ce se întâmplă oare atunci când viaţa te rupe de prietenii dragi şi eşti nevoit să schimbi şcoala? Atunci când trebuie să o iei de la capăt, te simţi singur şi izolat, invizibil? Când îţi lipsesc vechii colegi, care, după o vreme, uita să te mai sune şi eşti forţat să mergi mai departe?

“A piece of me is gone. […] I think we’re made up of all these different pieces and every time someone goes, you’re left with less of yourself.”

“I miss the Stella girls telling me what I am. That I’m sweet and placid and accommodating and loyal and nonthreatening and good to have around. And Mia. I want her to say, Frankie, you’re silly, you’re lazy, you’re talented, you’re passionate, you’re restrained, you’re blossoming, you’re contrary.” I want to be an adjective again. But I’m a noun. A nothing. A nobody. A no one.”

Şi pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, este dureros să descoperi că familia ta, cei de acasă, singura alinare care ţi-a mai rămas începe să se destrame iar tu te trezeşti a fi stâlpul de rezistenţă pentru cei din jurul tău.

Nimic din toate astea nu ar trebui să se întâmple unui adolescent. Viaţa în cei câţiva ani de liceu ar trebui să fie doar fericire, râsete, plimbări, petreceri, iubire şi drame adolescentine.

Însă toate astea se întâmplă numai în filme, şi poate nici în filme nu mai întâlnim aceste scenarii fericite. În cartea Melinei Marchetta, “Saving Francesca“, cu atât mai puţin.

Francesca Spinelli este nevoită să schimbe liceul la care studiase până acum. Mama ei, o persoană veselă, activă şi plină de viaţă, obişnuită să-i bombardeze pe cei din jurul ei cu sfaturi, se lasă doborâtă de o depresie. Refuză să mănânce, să vorbească, să se dea jos din pat. Francesca nu-şi găseşte locul la noua şcoală, dar nici prietenii.

“Just ask how I’m feeling, I want to say. Just ask and I may tell you. But no one does.”

Francesca este obligată să iasă din rutina zilnică, din zona ei de confort şi să-şi înfrunte demonii.

“Comfort zones are overrated. They make you lazy.”

Will Trombal este cel care face primul pas şi o acceptă pe Francesca în lumea lor, dar o face în felul lui propriu şi personal. Încet-încet, Francesca descoperă că afecţiunea poate fi ascunsă sub masca indiferenţei şi trebuie descoperită şi forţată să iasă la lumină.

“Do you think people have noticed that I’m around?”
“I notice when you’re not. Does that count?”

Este imposibil să nu te regăseşti într-unul dintre personaje. E imposibil să nu le trăieşti dramele în timp ce citeşti şi să nu suferi alături de ele.

O carte copleşitoare despre iubire, tinereţe, prietenie şi alte lucruri mărunte ale vieţii.

Author: Andreea Rau

Visez cu ochii deschişi. Citesc. Scriu. Cânt, atunci când nu mă aude nimeni. Sunt fericită, uneori. Vreau să evadez din realitate şi să-mi construiesc o lume imaginară, în care să pot trăi. Sunt ca tine. Un simplu om.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *