Mânia unei prea mari iubiri

“O inimă care sângerează este o inimă care bate”, spune un cântec al irlandezilor de la U2. Câtă vreme ne putem revolta, nu are cum să fie prea târziu. Câtă vreme nu suntem “comfortably numb” mai avem o şansă de a schimba ceva în noi şi-n lumea care se (de)construieşte în jurul nostru. Doar că trebuie să fim atenţi să nu amorţim în durerile noastre şi să descoperim că ne e mai uşor să acceptăm inerţia căderii decât stângăciile încercărilor crunte de a ne ridica sau măcar de a ne târî spre ceva care contează.

Şi nu e vorba despre un protest public, ci de unul interior, la care să participe energiile, oboselile, idealurile şi prăbuşirile noastre, dar care să militeze cauza “mai binelui” întregii omeniri. Aceea de a îndrăzni să creadă, să spere, să trăiască frumos. Pentru că merităm, aşa cum zice şi reclama…

Unele cărţi par scrise pentru a ne trezi din aţipeala asta cu care străbatem lumea. Adeseori ne fabricăm realităţi de butaforie, pe care le pictăm în culorile neştiinţei noastre voite şi în care ne jucăm apoi de-a viaţa, împreună cu alţii care înlocuiesc mohorârile de noiembrie cu norişori pufoşi roz. Iar apoi confundăm intenţionat graniţele dintre lumea imaginată şi cea concretă. Mulţi numesc asta rezistenţă în faţa urâtului, dar este doar o formă de evadare… Necesară poate, pentru că tot ce ni se întâmplă e complicat de îndurat, dar tot evadare.

John Steinbeck nu a fugit de cruzimea tandră a existenţei. Şi, prin forţa de o brutalitate poetică a cuvintelor sale, le-a pus piedică tuturor celor care îşi căutau egoist propria ieşire din scenariul comun.

Romanele lui sunt despre oameni care aproape se frâng, pe care îi vedem pe marginea prăpastiei umanităţii lor, dar care smulg vieţii, cu ultimele puteri, măcar promisiunea unui cer senin, atunci când o altă fericire mai mare nu le e îngăduită. Şi care trăiesc cu pumnii strânşi, cu maxilarul încleştat, păzind un zâmbet pe care nu îl risipesc la întâmplare.

O astfel de experienţă, a suferinţei neliniştite, nedomolite, luptându-se (cu arme sufleteşti ruginite, dar nu vândute la topitorie) pentru fiecare fărâmă de demnitate şi/sau mâncare este sfâşietoarea aventură prin lumea “celor aleşi” a familiei Joad, aşa cum apare ea în clasicul The Grapes of Wrath.  

Publicată în 1939 şi pornind de la consecinţele Marii Depresiuni care a divizat America, între mulţii bogaţi şi puţinii săraci, The Grapes of Wrath este una dintre cărţile manifest ale tuturor generaţiilor care au înţeles că au un rol major în confruntarea inegală dintre oameni şi sistem, dintre uman şi abstract, dintre emoţie şi contracte parafate.

Familia Joad este evacuată din casă de Bancă, o instituţie fără chip, dar în numele căreia acţionează oameni gata să facă orice pentru ca hotărârile “de sus” să fie respectate, indiferent de cruzimea sau iraţionalul lor. Aşa că micul clan din Oklahoma porneşte pe faimoasa Route 66, cu bunici, copii, nepoţi şi un pastor din care nu a mai rămas credinţa, ci doar sufletul, încărcându-şi toate amintirile şi puţin zahăr într-un camion rebegit, spre tărâmul promisiunilor de muncă.

The Portable Steinbeck
Destinaţia: California şi marile ei plantaţii de bumbac, livezi de fructe şi meserii care de-abia aşteaptă să se ofere primilor veniţi. Cel puţin, aşa sunt prezentate în pliantele distribuite celor mulţi şi obidiţi. Doar că ficţiunile astea veneau din lăcomia unor proprietari care-şi doreau ca cele puţine locuri de muncă pe care le aveau la dispoziţie să fie disputate de cât mai mulţi oameni disperaţi, care să ajungă să lucreze doar pentru mâncare.

Grapes of Wrath prezintă drumul, presărat cu nădejde, dar şi cu moarte şi înfrângere, cu dovezi de generozitate, dar şi de brutalitate inumană, al unor oameni simpli, obligaţi să se dezrădăcineze, să rătăcească, trăind în condiţii improprii în tabere insalubre pentru migranţi de la periferiile oraşelor, acuzaţi că sunt murdari şi necivilizaţi, fără însă a li se oferi şansa să se spele undeva, temuţi pentru că foamea i-ar putea face agresivi, deşi nimeni nu le dă de mâncare, locuind înghesuiţi în rulote luate pe sus de inundaţii şi hrănindu-se cu resturile purtate de ape, goniţi de acasă şi neprimiţi niciunde… Povestea unor epave, care-şi caută calea spre un ţărm, oricare ar fi el.

John Steinbeck, laureat al Premiului Nobel în 1962, se foloseşte de cuvinte-lamă pentru a diseca realitatea, cuvinte care sfâşie ambalajele de convenienţă şi lasă sângele să curgă peste adevărurile ascunse. Grapes of Wrath este ca o lovitură în plexul umanităţii care trebuie să-şi vadă şi de oamenii care nu ar putea fi postere pentru fericire, dar care îşi păstrează sufletul nepătat de aroganţă, viclenie, avaritate… Câteodată, le rămâne doar speranţa unei ceşti de cafea într-o dimineaţă viitoare pentru a le alina griul prezentului.

Iar Steinbeck, prin cărţile sale, luptă pentru ei, pentru cei mulţi, nepotriviţi, nechemaţi şi nedoriţi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *