Live through this. On Creativity and Self-Destruction

„You have lived and loved with the intensity of a bandit on the run, and it frightens you more than anything in the world. The very thing you seek is what you shun the most. You are thwarted by your need to know, your fear of existing in that space of uncertainty.”

Live Through This: On Creativity and Self-Destruction
Sylvia Plath, Marilyn Monroe, Virginia Woolf, Kurt Cobain, Charlie Parker, Jim Morrison, Vincent Van Gogh, Ernest Hemmingway, Jimi Hendrix- toți aceștia au fost personalități extrem de creative, dar au trecut în neființă datorită comportamentelor auto-distructive care și-au făcut cuibul în viețile lor. Alții, precum Goethe, prin propria creație au reușit să-și exorcizeze demonii acelor gânduri mutilante, salvându-și viața.

Când vorbim despre relația dintre creativitate și auto-distrugere, prima întrebare care îmi vine în minte e: care este cauza și care efectul? Creativitatea declanșează tot felul de procese distructive sau acestea există deja din alte motive iar creativitatea apare ca un mecanism necesar pentru a le face față? Nu știu dacă am găsit răspunsul citind această carte, nu sunt sigură că poate fi unul anume, ci tind să cred există un fel de reciprocitate, interdependență. Cert este că dacă le vei permite gândurilor tale să călătorească mult mai departe decât e considerat normal, acestea vor fi inevitabil neobișnuite, drept consecință va prinde contur creativitatea. Dar în același timp, prin călătoria întreprinsă în afara granițelor convenționale, vei slăbi mecanismele de apărare tipice omului obișnuit, permițând astfel și unei doze considerabile de „întuneric” să ajungă la tine.

„Breakdowns could also be opportunities for breakthroughs.”

Sabrina Chapadjiev (muzician, performer de burlesc, scriitor, editor, dramaturg) a realizat prin Live Through This un colaj ce îmbină poezia cu stilul diaristic, cu dramaturgia, caricatura și fotografia, rezultatul fiind o colecție de 19 eseuri scrise de femei din diverse medii artistice, menite a surprinde această temă din unghiuri diferite, permițând fiecărei cititoare să se poată regăsi în cel puțin una dintre poveștile de viață narate aici. Cele 19 artiste ne împărtășesc relația lor cu nebunia, trauma, adicția, auto-distrugerea și mai ales legătura cu arta, construind un studiu despre relația dintre impulsurile creative și cele distructive, despre necesitatea ambelor de-a lungul călătoriei spre centrul ființei.

„I invent a me who never existed, I fill her mouth with kickass quotes instead of bullets, a proud owner of a gun that memorizes lines of poetry[…] and gets the last laugh by giving life instead of taking life away.”

Sunt femei care, la fel ca Icar, au fost mereu fascinate de a vedea cât de de departe în lumină cineva poate zbura, având totuși posibilitatea de a se întoarce- experiență despre care adesea au evitat să vorbească pentru că nu era nevoie, pentru că au trăit-o. Au pierdut la un moment dat controlul asupra propriei vieți și, vizibil sau nu, acest act a lăsat urme. Sunt femei ale căror trupuri au devenit o pânză pe care și-au imprimat furia, inabiltatea de a-și găsi locul în lume, acel gol interior pe care nu l-au putut evita, spăla sau evada. Doar cicatricile au reușit a face o poveste nevăzută să devină vizibilă și în afară. Sunt femei care nu se rănesc pentru a simți durere, pentru a obține atenție sau pentru a-și pune capăt zilelor, ci mai degrabă pentru a se asigura că încă au capacitatea de vindecare. Fiindcă totul ține de control, dorința de a-l avea, de a-l pierde, de a-l exercita asupra altcuiva sau de a-l recâștiga după ce ți-ai alterat identitatea pentru a se potrivi cu așteptările celorlalți (nerealizând că prin asta le-ai cedat frâiele vieții tale).

„Even fucking your brains out can be a spiritual or religious practice if you do it consciously and with love.”

Subiectul femeilor auto-distructive e fascinant numai de la distanță, celor care nu înțeleg această nevoie de evadare din sine le creează repulsie, nerealizând că toți suntem „defecți” măcar un pic și recurgem la tot felul acte distructive, deși pentru a ne simți mai bine le numim vicii. Chiar dacă de cele mai multe ori nu sesizăm acest lucru, în copilărie mulți dintre noi am suferit un eveniment traumatic minor/major, care ne-a deformat percepția despre realitate, care și-a lăsat amprenta în moduri nebănuite. Și astfel am dezvoltat de timpuriu diverse mecanisme de apărare pe care continuăm să le folosim și în prezent fără a ne da seama că sunt contra-productive pentru viața de adult.

Noi, cei care purtăm „Rimbaud’s Season in Hell like a chip on our shoulder”, simțind că fierbem în propria piele, că vrem să rămânem acolo unde suntem acum în timp ce ne zbatem să ne eliberăm. Noi, cei a căror penitență este aceea de a continua să trăim pentru a continua să ne privim murind din nou și din nou. Noi, cei care descoperim că limbajul, în forma lui obișnuită, nu poate conține, exprima, vindeca rănile. Noi vom descoperi numai în artă răspunsul, acel mijloc potrivit pentru a crea o conexiune reală atât cu ceilalți, cât și cu propriul sine.

„If a woman was fiercely intelligent, outspoken and passionate, I’d look towards her arms for the scars. They were almost always there. ”

Deși coperta nu conține indicii în această direcție, este o colecție adresată mai degrabă femeilor, poate pentru că furia masculină tinde a fi orientată spre exterior, în timp ce, adesea, cea feminină este direcționată spre interior. Scopul ei este acela de a crea un fel de suroritate, de a-ți arăta că deși e întunecat și nu poți vedea nimic în spațiul în care te-ai refugiat, nu ești singură. Se citește ca și cum ai fi la o petrecere în pijama cu cele mai bune prietene, împărtășind detalii intime și formând o legătură puternică, un pact care să vă ajute de-acum încolo să treceți împreună prin toate hopurile vieții, canalizând energia distructivă către scopuri creative.

„Every tool is a weapon if you hold it right.”

Live through this te îndeamnă să privești în urmă și să observi cât de mult ai construit pe acele momente pe care le consideri ca aparținând unei perioade întunecate, să realizezi că și durerea/ distrugerea poate fi un dar atunci când știi să o transformi într-o unealtă pentru construirea unui viitor mai potrivit. Să descoperi că „uneori acele comportamente distructive pentru care te simți vinovată nu sunt altceva decât un mecanism de apărare necesar supraviețuirii, o armă neconvențională care cu un capăt te rănește, celălalt devenindu-ți instrument extrem de util în creație.

Adesea cărțile din categoria self-help axate pe această temă ajung să fie un manual instructiv pentru aceste practici, cititorul descoperind în ele noi modalități de a-și face rău. Live through this, dimpotrivă, nu romanțează astfel de comportamente distructive, dar nici nu le stigmatizează, ci mai degrabă le pune într-o nouă lumină. Cartea nu e un răspuns, o soluție la astfel de probleme, ci un instrument menit a ne ajuta să descoperim forța pozitivă a lucrurilor negative, un mijloc de a promova arta drept un kit de supraviețuire, o rugăciune adresată sinelui.

„The urge to destroy is also a creative urge.” Pablo Picasso

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *