Jurnalele mele favorite

Anul acesta va fi al şaptelea an de când recitesc Jurnalul lui Mihail Sebastian. Nu mă laud, dar mă mândresc cu asta. Îl citesc primăvara, pe o bancă în parc, ca să fiu părtaşă pe cât se poate la zgomotul ierbii care creşte şi al mugurilor ce împing să iasă. Mi se pare că primăvara i se  potriveşte lui Sebastian. M-a prins Jurnalul pentru că e o frescă a unei lumi pe care mi-aş fi dorit să o cunosc. Datorită lui, “sufăr” de un paseism molcuţ, acea dulce nostalgie care ne înfioară după lucruri pe care nu le-am cunoscut direct. Îmi place tot sau aproape tot: după prima lectură n-am mai revenit la pasajele despre război, recitind doar inserţiile referitoare la Eliade, actori şi actriţe, Camil Petrescu şi evreitate, bucurându-mă în special de notele despre munca lui, despre piesele de teatru şi amorul pentru Leni Caler.

Cu Jules Renard am o relaţie specială. Nu i-am citit niciodată Jurnalul cap-coadă, îl deschid uneori când am nevoie de cuvinte potrivite şi eu nu le pot livra în niciun fel. Dacă m-ar întreba cineva ce jurnal aş lua cu mine pe o insulă pustie, l-aş menţiona fără ezitări pe acesta. În secolul XIX, jurnalul era o modă literară; Renard reuşeşte să facă din el o artă. În el, autorul lui Morcoveaţă ne redă un pic din parfumul epocii, schiţează proiecte de cărţi sau doar propoziţii din viitoare lucrări, detaliază personaje. Tot din el mai descoperim şi câte o latură a personalităţii lui Renard, fie că vorbim de omul de litere, tatăl, mondenul etc. Despre jurnalul lui, Renard avea păreri contradictorii: acesta era fie “un caiet al avorturilor”, fie “cel mai bine făcut şi mai folositor din viaţa mea”. Oriunde îl deschizi, vei găsi mostre de gândire şi de sensibilitate care te vor face să zâmbeşti sau să te întristezi, dar cu siguranţă vei reflecta la ele: “Nu mă interesează să ştiu multe lucruri: vreau să ştiu lucruri care-mi plac”; – La ce lucrezi? – La titlul unui roman”; “Cărţile proaste trebuie frunzărite, cele bune trebuie scotocite”; Nu mă plictisesc nicăieri, căci, după mine, a te plictisi înseamnă a te insulta pe tine însuţi”; “Dublă fericire, spune el, am primit o veste bună şi am făcut pe cineva să plângă”; “Ori de câte ori suflă vântul în cămin, Morcoveaţă se gândeşte la copilăria lui”; “Fii liniştit! N-am să uit niciodată serviciul pe care ţi l-am făcut”.

Jurnalul Annei Frank e o lecţie de viaţă. Jurnal tipic de adolescentă, cu bucurii, dorinţe şi speranţe, Anna scrie pentru că nu ştie să facă altceva cu timpul ei, scrie pentru că-i place, scrie pentru că hârtia are mai multă răbdare decât au oamenii. Povestea ei este povestea a nenumăraţi evrei persecutaţi de forţele naziste. Închisă timp de doi ani, fără libertatea de a se plimba sau a fi împreună cu copii de vârsta ei şi mereu cu securea morţii deasupra capului, adolescenta Anna consemnează toate evenimentele la care este părtaşă sau pe care le aude relatate de către adulţi: sunt poveşti triste despre foamete, izolare, groaza de a fi descoperiţi. Nu e o lectură facilă, te vei indigna mult, te vei înfuria în faţa nedreptăţii, te vei simţi mic. Dar dacă o copilă de 15 ani a putut să scrie, să caute, să citească şi să se îndrăgostească, să aibă emoţii şi pasiuni, ce scuze ne putem găsi noi?

Pe voi ce jurnale v-au impresionat?

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *