Irvin D. Yalom şi psihiatria existenţialǎ

Love's Executioner
 Cred cu tǎrie cǎ una din cele mai grele întrebǎri la care ai fi nevoit sǎ rǎspunzi este „Ce îţi doreşti?”. O întrebare nevinovatǎ care ne poate atinge cele mai intime resorturi, ne zdruncinǎ fiinţa iremediabil şi este capabilǎ sǎ cauzeze o durere atât de puternicǎ pe care sǎ nu ştim s-o ostoim cu ajutorul familiei, prietenilor sau cǎrţilor. Aceastǎ durere existenţialǎ este, zice profesorul Irvin D. Yalom de la Stanford, materia primǎ a psihoterapiei şi ea reiese din strǎdaniile cuiva de a face faţǎ unor frustrǎri comune ale existenţei, ca singurǎtatea, anxietatea, dispreţul faţǎ de sine, tristeţe sau obsesii.

Ȋn teoria sa asupra psihoterapiei existenţiale, Yalom identificǎ existenţa a patru realitǎţi relevante:

1)  Faptul cǎ toţi murim şi nu este nimic de fǎcut în faţa acestui „dat” al existenţei. Frica de moarte este atenuatǎ încǎ din copilǎrie (cu ajutorul mitologiei şi a eufemismelor reconfortante) şi, pe mǎsurǎ ce îmbǎtrânesc, oamenii nu pot decât sǎ se consoleze cu douǎ idei „delirante”: aceea cǎ fiecare dintre noi are ceva special şi existenţa unei „salvǎri de ultim moment”.

2) Libertatea. Faptul cǎ suntem liberi de a ne alege drumul este considerat, în general, un lucru bun. Dar aceastǎ idee este ineluctabil legatǎ de responsabilitatea pentru propria viaţǎ şi de aici angoasa. Mai departe, când pacientul îşi asumǎ responsabilitatea pentru alegerile sale şi acţioneazǎ, „travaliul” nu este nici pe departe încheiat deoarece, în fond, el pǎrǎseşte un teritoriu cu implicaţii profund negative, dar familiar prin esenţa lui, şi se avântǎ într-o ecuaţie care naşte spaimǎ pentru cǎ decizia de a face ceva înseamnǎ, de fapt, renunţarea la alte opţiuni.

3) Izolarea existenţialǎ înseamnǎ cǎ noi, oamenii, suntem toţi singuri, indiferent de calitatea relaţiilor noastre emoţionale. Adevǎrul- acela cǎ ne naştem şi cǎ murim singuri- este cel care ne dǎ târcoale mai ales spre sfârşitul vieţii când remarcǎm cu oroare faptul cǎ „lucrul cel mai îngrozitor în privinţa morţii este cǎ trebuie s-o faci singur”.

4)  Viaţa nu are un sens sau scop evident. Este una din cele mai bulversante idei care pot reieşi în cursul terapiei pentru cǎ şi terapeutul se vede pus în faţa aceloraşi întrebǎri şi incertitudini. Ȋn final, deşi viaţa nu are un scop evident prin ea însǎşi, oamenii sunt cei care creeazǎ acel sens.

Ȋn cursul acestui tip de terapie, pacientul învaţǎ cǎ este artizanul propriului drum, dar cǎ este nevoie ca el sǎ devinǎ responsabil şi sǎ acumuleze destule cunoştinţe despre el însuşi pentru a face alegerile care vor duce la îmbunǎtǎţirea nivelului de viaţǎ şi sporirea capacitǎţilor de a face faţǎ greutǎţilor inerente existenţei umane.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *