Interviu Salman Rushdie

Salman Rushdie a povestit, într-un interviu acordat Mediafax, despre modul în care şi-a scris memoriile, care au ca punct central perioada în care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini. Deşi această poveste a ţinut prima pagină a ziarelor, scriitorul prezintă acum varianta sa.

Reporter: Joseph Anton vorbeşte foarte mult despre relaţia dumneavoastră cu “Versetele satanice” şi despre cum vi s-a schimbat viaţa după publicarea acestei cărţi. “Versetele satanice” au supărat mulţi oameni. Credeţi că şi “Memoriile” vor supăra câţiva oameni?

Salman Rushdie: Nu, nu cred că va supăra pe nimeni… Adică este povestea vieţii mele, de ce ar supăra pe cineva? Încerc să vorbesc foarte corect despre oameni. Mulţi oameni ştiu ce este în carte. Ideea este că să spui adevărul înseamnă să spui adevărul şi, dacă am de ales între a spune adevărul şi a nu supăra câţiva oameni, voi spune adevărul. Cred că au existat oameni care s-au purtat foarte bine şi este minunat să recunosc asta şi să vorbesc despre asta, oameni care s-au purtat cu foarte multă graţie, care au fost prieteni loiali, oameni cu principii din industria editorială sau din alte domenii şi au fost oameni care s-au purtat rău şi asta este tot. Încerc să spun povestea în întregimea ei. Dar cred că, probabil, persoana cea mai criticată din carte sunt eu. Asta a fost cel mai greu la realizarea cărţii. Dar asta trebuia să se întâmple. Trebuie să fii cel mai sever cu propriile acţiuni, cu propriile alegeri, altfel pare că îţi găseşti scuze. Dacă tu eşti singurul perfect şi restul din jurul tău sunt plini de defecte… în primul rând, nu vor citi mulţi o asemenea carte, pentru că cititorii nu vor crede povestea. Trebuie să îi arăţi cititorului că te cunoşti, că te cunoşti în toate situaţiile, în situaţii de slăbiciune sau de putere. Trebuie să fii în stare să spui: “Îmi doresc să nu fi făcut asta” sau “Îmi doresc să nu fi spus asta” sau “Ar fi trebuit să fac asta mai devreme” sau “Nu ar fi trebuit să fac asta deloc”. Trebuie să fii capabil să scrii într-o asemenea manieră încât aceste lucruri să fie evidente. Mi-am spus: “Uite, nimeni nu te obligă să scrii cartea asta. Dar, dacă o vei scrie, nu poţi fi apărat. Trebuie să fii «ne-apărat»”. A trebuit să scriu această carte fără niciun fel de armură. Şi, dacă am folosit metoda asta asupra mea, m-am gândit că asta îmi va da dreptul să am aceeaşi abordare şi asupra restului oamenilor. Sunt câteva lucruri în această carte depre oameni care au spus lucruri despre mine în public care nu au fost foarte amabile. De data asta, este rândul meu să dau replica.

Rep.: De ce aţi ales să vă publicaţi memoriile acum?

S. R.: Cred că a fost mai mult vorba de instinct decât de o alegere raţională. În perioada în care toată situaţia asta se apropia de final, cam în urmă cu 10 ani, toată lumea îmi spunea: “Ar trebui să scrii o carte despre asta”. Iar eu pur şi simplu nu am vrut. Era ultimul lucru din lume despre care voiam să scriu. Tocmai trecusem prin asta şi ideea de a mă întoarce în tot întunericul ăla… am zis “oh, nu, mulţumesc, vreau să las toate astea în urmă, să trântesc uşa şi să continui cu ceea ce am crezut că era adevărata mea viaţă”. Voiam să scriu romane, să scriu poveşti. Ultimul lucru pe care voiam să îl fac a fost să mă uit înapoi. Asta a fost o reacţie bazată pe emoţii, dar, artistic, am ştiut că nu sunt capabil să abordez această temă cu obiectivitatea potrivită, să fiu detaşat şi să reacţionez ca un scriitor, în loc să fiu hiperemoţional. M-am gândit că nu sunt pregătit să scriu asta, că nu este momentul. Aşa că am lăsat deoparte tema asta. Sincer să fiu, într-un fel, am ştiut că voi scrie ceva, aşa că m-am hotărât să ţin un jurnal. Ideea era că jurnalul trebuia să mă ajute să îmi amintesc, dacă ar fi fost cazul să scriu vreodată despre asta. Adevărul este că, dacă nu aş fi făcut asta, nu aş fi fost în stare să scriu cartea. Acesta a fost documentul meu principal. Restul cercetării este un demers pe care îl faci şi în restul cazurilor: cine ce a zis, când, în ce ziar. Dar să îţi aminteşti zi de zi ce s-a întâmplat – acesta a fost singurul mod în care îmi puteam aminti. Mereu am ştiut că într-o zi voi face asta. M-am gândit să las decizia asta în voia instinctului artistic şi să cred că momentul potrivit va veni când ceva din mine îmi va spune “Ok, scrie asta”. Asta s-a şi întâmplat. Mi-am terminat romanul “Luka şi focul vieţii”. Nu aveam ideea unui nou roman în minte, lucram la filmul “Copiii din miez de noapte”. Şi atunci m-am gândit: “Poate că e timpul… poate că am căpătat destulă detaşare, poate că am scris destule cărţi şi am trăit destule lucruri încât să mă pot uita înapoi şi să reflectez asupra lucrurilor care s-au întâmplat”. Cam aşa a fost. Am vrut să stabilesc tonul cărţii. Nu am vrut ca stilul să fie excesiv de emoţional. Am vrut o carte cu un ton egal, cu o voce moderată, calmă.

Şi tocmai de asta cred că, dacă m-aş fi apucat cu doi ani înainte de momentul efectiv în care am început să scriu cartea, ar fi fost prea devreme. Nu eram acolo încă…

Rep.: La finalul cărţii le mulţumiţi celor care v-au ajutat cu documentarea propriu-zisă făcută pentru a afla date despre viaţa dumneavoastră. Aţi studiat istoria. Puteţi spune că v-aţi tratat personajul ca un autor de carte istorică?

S. R.: Cred că mai degrabă ca un romancier. Da, pot să spun că este un roman istoric (râde). Da, am vrut să verific totul, pentru că nu am vrut să fac greşeli. Şi da, au fost oameni care m-au ajutat foarte mult. Cei de la Emory University, asistenta mea Vanessa. Au fost oameni care au aflat o grămadă de lucruri pentru mine. Dar, ştiţi, secretul documentării este să spui oamenilor ce să caute. Dacă spui doar “Duceţi-vă să îmi aduceţi materialele alea”, este prea vag. Cu cât eşti mai precis atunci când spui de ce ai nevoie, cu atât documentarea este mai bună. Dar m-am gândit aşa: “Mă voi apuca să scriu asta cu setul meu obişnuit de instrumente” – “trusa cu scule a unui romancier”, ca să îi spunem aşa. Astfel, m-am axat pe conturarea personajelor, structura formală a cărţii. Când scrii un roman, trebuie să răspunzi la câteva întrebări: “Ce poveste spun?”, “De ce spun povestea asta?” şi “Cum spun povestea?”. “Cum?” este cea mai mare întrebare. Mereu. Când scrii o autobiografie, nu trebuie să răspunzi la primele două întrebări. Adică ştii răspunsurile pentru primele două întrebări. Ştii care este povestea şi ştii de ce o spui. Problema este “Cum”. Am ştiut că nu voiam să scriu povestea asta, cum am spus, într-o manieră foarte emoţională.

Nu am vrut să scriu o polemică, nu am vrut să scriu un text ideologic dar mi-a fost greu să stabilesc cum voiam să scriu cartea. Şi, într-o zi, m-am gândit: “Ia să văd ce se întâmplă dacă nu scriu la persoana I”. Am zis: “ia să scriu paragraful acesta altfel – în loc să spun «Eu», să mă uit la mine ca la un personaj la fel ca celelalte personaje ale cărţii”. Pentru că, dacă foloseşti “Eu”, “Eu”-ul te separă de restul personajelor, de toţi “El” şi “Ea”. Dar, dacă scoţi “Eu”-ul, atunci toate personajele devin “El” şi “Ea”. Şi m-am gândit să fac asta. Am scris un paragraf aşa şi mi-am zis: “Oh, cred că ştiu cum o să scriu cartea asta”. A fost un moment de tipul “Sesam, deschide-te!”. Atunci am fost sigur că pot să scriu cartea asta ca pe un roman, în care toată lumea este un personaj, inclusiv personajul cu numele meu. Iar eu, autorul… e ca şi cum aş fi ieşit din cadru. Şi această poziţionare îmi dă abilitatea de a scrie şi de dinăuntru şi de dinafară. Da, m-am gândit că o să funcţioneze. De acolo, nu m-am mai gândit la carte şi am putut s-o scriu relativ uşor. Intenţia a fost a unui autor de romane. Mă gândeam… ştiţi, sunt toate romanele astea non-fiction, cum ar fi cele de Tom Wolfe, Truman Capote sau cine mai e… Mi-a plăcut ideea asta. Iei un fapt care s-a întâmplat şi îi creezi o formă şi îi creezi personaje, pentru că te foloseşti de abilităţile de romancier. Dar excepţia este că ei scriau despre vieţile altor oameni. Iar eu am folosit tehnica asta pentru autobiografie. Este puţin diferit, dar, la final, am reuşit să mă joc cu percepţia mea. Aveam un personaj cu numele meu şi scriam despre el ca despre o persoană pe care o ştiam foarte bine. Ceea ce este foarte adevărat.

Rep.: Dar faptul că toată lumea crede că vă ştie povestea, variantele pe care povestea dumneavoastră le-a avut… Acest aspect a creat o presiune în timpul scrisului?

S. R.: Nu, a fost exact opusul, într-un fel. M-am gândit că oamenii cred că ştiu povestea, dar, de fapt, nu ştiu povestea asta şi vor fi surprinşi. Oh, vor fi foarte surprinşi (râde). Este ca atunci când ai un secret. Şi este un secret foarte bine păstrat. Toată lumea crede că ştie ce s-a întâmplat, dar, de fapt, doar tu ştii ce s-a întâmplat. Şi la un moment dat te gândeşti “Ok, o să dezvălui secretul ăsta şi oh, da, o să fie uimiţi”.

Rep.: Aţi spus într-un interviu anterior că scrisul este esenţial pentru dumneavoastră ca persoană, pentru felul în care înţelegeţi lumea. Scrisul v-a adus destul de multe necazuri. V-aţi gândit în această perioadă să nu mai scrieţi?

S. R.: Da, da, asta a fost, într-un fel, cea mai evidentă dovadă a traumei. După ce s-au întâmplat toate acelea… a fost singura dată în viaţa mea… dintotdeauna am vrut să fiu scriitor, dar a fost singura dată în viaţa mea când mi-am zis: “nu merită”. Petreci cinci ani din viaţă scriind cea mai bună carte pe care o poţi scrie şi se întâmplă asta? Ar trebui să fiu şofer de autobuz. Ar fi o profesie mai demnă. Cred că acesta a fost un semn al forţei şocului suferit. Şi a durat destul de mult.

Rep.: Şi ce voiaţi să fiţi? Aţi zis “Ok, nu mai sunt scriitor”. Dar ce?

S. R.: Orice. Orice. Numai nu asta. Şi apoi, ceea ce m-a adus înapoi a fost promisiunea pe care i-o făcusem fiului meu, Zafar, că voi scrie o carte pentru el, o carte pe care îi va plăcea să o citească. Mi-am zis că ar trebui să îmi păstrez promisiunea. Ce s-a întâmplat i-a tulburat şi lui viaţa în aceeaşi măsură în care mi-a tulburat-o şi mie. M-am gândit că aş putea măcar să îmi ţin promisiunea. Şi chiar… da… odată ce mi-am dat seama cum să scriu cartea care a fost “Harun şi marea de poveşti”, procesul de a scrie acea carte a fost unul plin de bucurie. Mi-a făcut enorm de multă plăcere să scriu acea carte şi, într-o perioadă în care în viaţa mea era foarte puţină plăcere, brusc, cartea asta care se năştea în maşina mea de scris era un deliciu. Pur şi simplu mi-a ridicat moralul. Este atât de ciudat că, probabil în cel mai întunecat moment al vieţii mele, am scris cartea mea cea mai veselă. Până am terminat-o de scris, am redevenit scriitor. Mi-a amintit de ce îmi place să fac ceea ce fac şi m-a reconectat. A ajutat mult şi faptul că fiului meu i-a plăcut. Mă întreb ce naiba s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi plăcut.

Rep.: Chiar dacă aţi avut momente de îndoială, nu voiaţi să mai fiţi scriitor, v-aţi ales numele de cod după scriitorii preferaţi: Joseph Anton (Joseph Conrad şi Anton Cehov, n.r.)? De ce nu aţi ales, de exemplu, nume de fotbalişti?

S. R.: Pentru că mi-ar fi fost ruşine (râde). În primul rând, nu am vrut să fac asta, dar erau motive practice. Trebuia să închiriez locuinţe, trebuia să scriu cecuri. Singura persoană care ştia de numele ăsta, în afară de mine şi de poliţie, era directorul băncii mele, pentru că trebuia să onoreze un cec semnat cu numele acela. Era, deci, acel motiv practic, dar şi pentru că poliţia nu trebuia să îmi folosească numele. Ar fi fost o problemă dacă cineva ar fi auzit din greşeală numele meu. Cam astea au fost motivele. Nu am avut voie să aleg un nume indian, ceea ce a fost dezamăgitor, pentru că era un fel de dezrădăcinare, pe lângă faptul că intram în anonimat. Aşa că m-am gândit: “Dacă nu pot merge în India, atunci pot merge în literatură, care este cealaltă ţară a mea”. Am ales numele ăsta pentru că suna veridic. M-am gândit că ar putea exista cineva cu numele ăsta. Dar am urât mereu numele ăsta, am urât faptul că a trebuit să îl folosesc. Şi când ziua în care am putut fi iar prezent sub propriul meu nume a venit, iar el (Joseph Anton) a putut să meargă la culcare şi să nu se mai trezească, am fost foarte mulţumit.

Rep.: Ce alte combinaţii de nume aţi încercat?

S. R.: Oh, au fost o grămadă. M-am jucat cu mai multe nume, dar toate combinaţiile erau idioate. Niciunul nu suna… posibil. L-am scris pe ăsta şi da, părea posibil. Mi l-am justificat, de asemenea, pentru mine. Conrad, în primul rând, mă gândeam la agenţi secreţi şi da, Conrad a fost mereu foarte bun în ceea ce priveşte descrierea lumii subterane. Şi apoi m-am gândit la un citat din cartea lui, “Negrul de pe «Narcis»”. Marinarul care murea de tuberculoză pe vas este întrebat de unii din colegii săi: “De ce ai venit pe vas dacă ştiai că eşti bolnav?”. Iar el răspunde: “Trebuie să trăiesc până mor”. Şi mi-am amintit că, în urmă cu câţiva ani, înainte să înceapă toată nebunia, eram la New York şi aveam o conversaţie cu Edward Said, care mi-era un bun prieten şi expert în Conrad. El vorbea despre replica asta, despre cât este de puternică şi despre ce rezonanţă a avut. Şi a devenit pentru mine un fel de mantra: “Trebuie să trăiesc până mor”. Ăsta a fost motivul pentru Joseph.

Rep.: Şi pentru Anton?

S. R.: M-am gândit că Cehov este un mare scriitor al singurătăţii, al izolării şi al oamenilor care sunt într-un loc, dar vor să fie în altă parte… surorile care vor să fie la Moscova… şi eu simţeam că vreau să fiu într-un fel de Moscova. Şi am zis că asta se potriveşte.

Rep.: Aţi avut şi o relaţie apropiată cu gărzile de corp…

S. R.: Da, am dezvoltat o relaţie cu ei. Şi da, în tot timpul ăsta, mai mult de zece ani, am ajuns să îi cunosc pe mulţi dintre ei. Stăteau cu mine câte două săptămâni, în ture. Asta presupune să stai mult timp cu nişte oameni. Cu pauze, au stat cu mine doi sau trei ani. Astfel ajungi să cunoşti oamenii.

Rep.: Şi toţi vă spuneau “Joe”?

S. R.: Da… şi mă înfuria groaznic. Încă păstrez legătura cu câţiva, cu mulţi din ei. Şi chiar şi acum trebuie să facă un efort, trebuie să îşi amintească să nu îmi spună “Joe”. Îi aud cum încep… şi apoi se opresc. Pentru că ştiu că urăsc asta şi mereu am urât numele ăsta. Dar da… a fost un lucru ciudat…

Rep.: De la ei aţi învăţat, voluntar sau nu, tehnici speciale, cum ar fi să “scanaţi” o cameră să vedeţi dacă totul este în regulă?

S. R.: Da, ştiu toate astea acum. Am învăţat o grămadă de lucruri. Ştiu cum să detectez, într-o cameră, omul care este poliţist sau criminal. Pentru că fac acelaşi lucru – stau în uşă şi primul lucru pe care îl fac este să se uite unde sunt ieşirile. Gândesc la modul: “Cum ies din camera asta?”. Şi apoi pot să ştiu, într-o cameră, cine sunt cei care asigură securitatea. Toţi fac asta, stau în uşă, scanează camera şi apoi intră. Iar eu zic: “Aha, ştiu cine eşti” (râde). Şi apoi am mai fost învăţat să conduc în stil “contrasupraveghere”. Dacă conduci o maşină şi vrei să vezi dacă cineva te urmăreşte, cum faci asta? Există mai multe tehnici pentru asta…

De exemplu, dacă eşti pe autostradă este greu să îţi dai seama dacă eşti urmărit, pentru că toate maşinile merg în aceeaşi direcţie. Atunci, în principiu conduci prost şi te uiţi dacă cineva face acelaşi lucru. Dacă mai e cineva care conduce în acelaşi fel, înseamnă că te urmăreşte. Atunci, te îndepţi către ieşirea de pe autostradă şi conduci cu mare viteză. Dacă cineva te urmăreşte, nu ştie dacă ieşi sau nu de pe autostradă, deci trebuie să meargă la fel de repede ca şi tine. Aşa că, dacă cineva conduce ca şi tine, spre ieşirea de pe autostradă, cu 150 de km/h , înseamnă că te urmăreşte. Ce ai mai putea face este să variezi viteza cu care conduci. Scazi viteza la 30 de km/h şi după aceea o creşti la 150 km/ h şi apoi o scazi la loc. Dacă mai e cineva care face asta, este un singur motiv: te urmăreşte. Sunt o groază de trucuri de genul ăsta.

Rep.: De obicei, dedicaţi volumele celor dragi. Memoriile sunt dedicate celor doi fii ai dumneavoastră, mamelor lor şi tuturor celor care au ajutat. Credeţi că povestea dumneavoastră ar fi fost diferită dacă nu aţi fi avut o familie?

S. R.: Da. Nu doar familia-familie, dar şi prietenii apropiaţi care sunt ca o familie, afinităţile elective, adică familia pe care o alegi, nu cea cu care nu ai de ales… Dar da, sora mea a fost pentru mine un stâlp al puterii şi fiul meu, deşi era foarte mic, apoi mama lui, până a murit. Apoi a fost grupul meu de prieteni apropiaţi … Adică… nu aş fi aici dacă nu ar fi fost ei.

Rep.: Aţi supravieţuit datorită lor…

S. R.: Da. Adică nimeni nu trece prin aşa ceva singur. Apoi, am fost îndeajuns de norocos să întâlnesc o persoană de care m-am îndrăgostit şi cu care am petrecut majoritatea acelor ani, iar ea a fost… Elizabeth… încă suntem foarte apropiaţi, suntem prieteni apropiaţi. Ea este o persoană care emană, în mod natural, fericire. Practic, aduce cu ea fericirea într-o cameră. Iar eu aveam nevoie de asta. Da, absolut. De asta dedicaţia este aşa cum este. Pentru că oamenii care au ajutat… chiar au ajutat. Au ajutat emoţional, au ajutat practic, când mi-au găsit locuinţe, când au plecat din propriile case, ca să locuiesc eu acolo. Au ajutat politic, când m-au ajutat să organizez diferite evenimente sau să fac presiuni asupra unor guverne, da, m-au ajutat.

Rep.: Şi în carte vorbiţi foarte frumos despre “Copiii din miez de noapte” – filmul. Cum fost experienţa de a ecraniza propriul roman?

S. R.: Da, sunt foarte mulţumit de filmul acesta. Este adevărat, nu există filmul perfect. Mă rog, sunt vreo trei. Dar, în principiu, nu există aşa ceva. Ne-am luat o sarcină colosală – să facem un lungmetraj dintr-un roman de 600 de pagini.

Rep.: Dumneavoastră semnaţi scenariul…

S. R.: Da, a fost foarte… a fost o provocare. Să găsesc modul în care să scriu un film care să aibă o lungime acceptabilă. Are 2 ore şi 15 minute. Cred că este la limita de sus a lungimii acceptabile pentru un film. Şi voiam să fie un film care să nu se simtă că este o trădare a cărţii. Am jucat două roluri în acelaşi timp. Pe de o parte, eram scenaristul care vrea să scrie un film care să funcţioneze exact ca un film, iar pe de altă parte, sunt autorul materialului-sursă şi trebuie să mă asigur că acesta din urmă nu este trădat. Cred că funcţionează. Atât pot să spun, iar acum este momentul în care oamenii vor judeca. Eu cred că funcţionează. Distribuţia este extraordinară, nu există niciun dubiu legat de valoarea actorilor. Este frumos. Vom vedea. Va fi prezentat la Toronto, iar la jumătatea lui octombrie va fi prezentat la London Film Festival.

Rep.: Cum a reacţionat lumea la film la (festivalul de la) Telluride?

S. R.: Minunat. Toată lumea l-a plăcut. Telluride este un oraş mic. Lumea te opreşte pe stradă şi îţi vorbeşte. Mie lumea mi-a spus că este filmul pe care oamenii voiau să îl vadă. A fost filmul despe care s-a vorbit cel mai mult. Oamenii care l-au văzut au fost foarte mişcaţi. Au fost oameni care au plâns. Cineva mi-a zis ceva foarte frumos. Mi-a spus că nu a plâns de tristeţe, ci a plâns datorită frumuseţii.

Rep.: Şi care sunt cele trei filme perfecte?

S. R.: (râde) Ştiam că o să mă întrebaţi. Cred că titlul pe care îl spun când lumea mă întreabă care este cel mai bun film pe care l-am văzut vreodată este “Pather Panchali/ Song of the Little Road”, de Satyajit Ray, primul din “The Apu Trilogy”. Cred că acesta este un film perfect, în bengali. Este, de altfel, foarte puţin dialog în el. Este un film despre copilărie, care îţi sfâşie inima. Ray i-a fost asistent lui Renoir (Jean, n.r.). Renoir a mers în India să îşi facă filmul, “The River”. Ray era foarte tânăr. Îl idolatriza pe Renoir şi cred că a încercat să fie ca el şi cred că a reuşit. Una este să spui “Vreau să fac filme ca Renoir” şi alta este chiar să le faci. Şi, vorbind de Renoir, cred că un film perfect este “La Grande Illusion” de Jean Renoir. Nu mai ştiu…. Sunt un mare, mare fan al lui Fellini, aş putea spune o grămadă de nume de Fellini. Cred că “La Strada”… Adică… am iubit filmele, am crescut iubind filmele şi am învăţat enorm de la ele. În Cambridge era un mic cinema de artă. Acum nu mai există, a fost transformat în cafenea, ca şi restul. Dar eu am crezut mereu că am învăţat mai multe în cinematograful ăla mic decât la universitate. Mă duceam acolo de trei ori pe săptămână, chiar de patru ori pe săptămână. Chiar le spuneam unor studenţi, anul trecut, în Atlanta, că este foarte greu să explici senzaţiile şi sentimentele alea. Să fii în perioada aceea dintre finalul anilor ’50 şi mijlocul anilor ’70 – este cea mai bună perioadă a cinematografului mondial.

Eu am fost la facultate din 1965 până la 1968. Mă uitam atunci la filme care acum sunt clasice, dar în acea perioadă erau premiera săptămânii. Te duci la cinema într-o săptămână şi este “Pierrot le fou” de Godard, săptămâna viitoare este “The Seventh Seal” de Ingmar Bergman, săptămâna viitoare e Kurosawa, săptămâna viitoare este Truffaut, apoi un film de Visconti… o perioadă minunată în Europa şi în lume. A fost minunat să văd acele filme, pentru că au fost atât de emoţionante şi atât de bine făcute, cu atâţia actori minunaţi, oameni care mi-au populat imaginaţia şi care m-au inspirat enorm. Chiar cred că educaţia mea a fost formată la cinema. De asta mi se pare atât de ciudat că a trebuit să ajung la 65 de ani să fac un film. Probabil din cauza asta mă bucur ca un copil de filmul acesta. Am crescut în Bombay, care este un oraş al filmului. Filmele sunt peste tot. Am un unchi scenarist, o mătuşă care a jucat în filme, o mătuşă care a dansat în filme şi care a avut o aventură cu un celebru regizor de film indian şi asta l-a supărat pe unchiul meu (râde). Am crescut îmbibat de filme. Erau la fiecare colţ de stradă în Bombay. Apoi experienţa de la facultate… Mă simt foarte legat de film. Şi acum am ajuns să fac un film.

Rep.: Dacă tot am ajuns la capitolul vieţii la şcoală, vorbeaţi în “Memorii” despre faptul că, atunci când eraţi elev, eraţi vinovat de trei greşeli – eraţi “prea deştept, prea străin şi nu vă pricepeaţi la sport”. Acum cum este?

S. R.: Aici este vorba de viaţa de internat. Regulile acestea nu se aplicã în afara internatului. Dar ce s-a schimbat în perioada aceasta în legătură cu sistemul de internat britanic este faptul că atunci aproape toate erau şcoli de fete sau şcoli de băieţi. Erau multe şcoli de băieţi şi câteva de fete. Ce este interesant este că şcolile de băieţi au devenit mixte, dar şcolile de fete au rămas şcoli de fete. Rugby, de exemplu, unde am fost eu atunci, este acum şcoală mixtă, iar căminul unde stăteam eu este un cămin de fete. Prezenţa fetelor transformă situaţia. Regulile se schimbă. Totul se schimbă. Cred că lucrurile nu mai sunt la fel acum. Nu am mai fost acolo, dar se ştie că, dacă nu mai este şcoală de băieţi, se aplică reguli diferite.

Rep.: Mai ales acum, după ce v-aţi scris autobiografia, trebuie să vă întreb: dacă v-aţi întoarce în timp, aţi face totul la fel?

S. R.: Nu tot. Dar aş scrie cartea. Da. Da. Sunt foarte mândru de carte. Cred că este, probabil, cea mai bună carte pe care am scris-o, dacă nu una dintre cele mai bune două-trei. Cu siguranţă este, din punct de vedere tehnic, cea mai ambiţioasă carte. Este şi o carte masivă. Ce vreau să spun este că, dacă există cărţi care supravieţuiesc, ei bine, ele supravieţuiesc pentru că oamenii le iubesc, nu pentru că oamenii le urăsc. Scandalul nu este o garanţie a supravieţuirii. Nu ne amintim de scandalurile literare de acum 100 de ani şi, dacă ne-ar spune cineva de ele, nu ne-ar păsa prea mult. Fiecare carte care supravieţuieşte supravieţuieşte pentru că oamenii o iubesc, nu pentru că este urâtă. Ăsta este testul. dacă trece testul ăsta, va trăi în continuare. Acum, în sfârşit, pentru că lucrurile nu mai sunt atât de fierbinţi, oamenii pot să citească “Versetele satanice” ca pe o carte, nu ca pe un scandal politic. Aşa că sper că va avea feedback-ul pe care oamenii îl dau cărţilor: unii le iubesc, alţii nu pot să le suporte, alţii o judecă drept “hmmm, aşa şi-aşa”. În sfârşit, după mai mult de 25 de ani de la publicare, cartea va avea viaţa normală a unei cărţi. Sper că oamenii care o plac o vor ţine în viaţă. Ce vreau să spun este că, atunci când a apărut, oamenii care au urât-o au vorbit foarte mult, pentru mult timp. Iar acum eu cred că ei trebuie să tacă, iar oamenii care iubesc cartea au ocazia să vorbească.

Rep.: Media prezintă din ce în ce mai multe cazuri de artişti cenzuraţi sau ameninţaţi de regimuri politice totalitare. Un exemplu este acum Jafar Panahi. Dumneavoastră aţi trecut prin asta. Totuşi, faptul că aceste cazuri sunt vizibile schimbă cumva situaţia sau sunt doar nişte poveşti bune?

S. R.: Este o luptă fără sfârşit. Este lupta dintre Putere şi Imaginaţie şi continuă. Sunt foarte implicat în activităţile PEN SUA şi PEN UK şi toţi ştim că în lume există scriitori şi artişti care sunt atacaţi de diferite guverne. Şi, din păcate, lucrurile nu se schimbă. În aparenţă, este straniu… adică… scriitorii nu au armate, nu au arme, de obicei, sunt cam incompetenţi fizic. Dar ei sunt, atunci când este vorba de regimuri totalitare, scriitorii sunt cei mai temuţi duşmani. Primii care sunt închişi când vine un dictator la putere sunt scriitorii. Dar de ce? Cred că din mai multe motive. În primul rând, nimeni nu este stăpânul scriitorilor. Un scriitor este o voce pe cont propriu, care spune ce crede. Este terifiant pentru un dictator să nu poată fi capabil să controleze vocea asta. Şi apoi, pentru că scrisul este un mod de a crea o viziune asupra lumii… un dictator vrea ca el şi numai el să stabilească viziunea asupra lumii, aşa că oamenii care au ridicolul curaj de a avea viziuni asupra lumii sunt cei care trebuie reduşi la tăcere. Este un citat superb într-un roman de Italo Calvino. Unul din personaje spune… nu pot să îmi amintesc cuvânt cu cuvânt, dar spune: “Poţi să îţi dai seama de cât de mult o societate respectă literatura după dimensiunile aparatului folosit pentru a-i reduce la tăcere pe scriitori”. Asta ar însemna că Uniunea Sovietică respectă mult literatura. Statele Unite… nu prea…. E oarecum adevărat. Nu ştiu ce obţine fiecare luptă individuală, dar ştiu că trebuie să ducem bătăliile astea.

Rep.: Unul dintre cititorii manuscrisului dumneavoastră a fost autorul şi publicistul Christopher Hitchens. El ce v-a spus?

S. R.: A fost foarte trist, pentru că a citit cartea când era foarte bolnav. Nu mă aşteptam să citească cartea. Adică, i-am trimis manuscrisul, dar i-am zis: “Christopher, ţi-l trimit ca să te uiţi pe el, dar nu trebuie să îl citeşti. Poţi să citeşti o pagină sau să nu îl citeşti deloc. Ţi-l trimit”. A zis “Ok”. Apoi, la câteva săptămâni după, primesc un e-mail de la el care era o critică pe larg a manuscrisului. “Ştii, aici nu sunt de acord şi aici l-ai citat greşit pe nu ştiu cine…” – un răspuns super detaliat. M-am gândit: “Serios! Ce mare figură eşti”. Era în pat, cât se poate de bolnav şi îmi scria critica asta detaliată.

Rep.: El scria şi despre boala lui în Vanity Fair.

S. R.: Da, dar asta era o carte de 600 de pagini pe care nu trebuia să o citească. Nu doar că a citit cartea asta, dar mi-a trimis şi o analiză în profunzime a cărţii.

Salman Rushdie este autorul a şaisprezece cărţi, printre care “Copiii din miez de noapte”, roman câştigător al Booker Prize, în 1981, al Booker of Bookers, în 1993, şi, în 2008, al Best of Booker. “Ultimul suspin al Maurului” a câştigat Whitbread Prize în 1995 şi premiul Aristeion pentru literatură al Uniunii Europene. În 2007, Salman Rushdie a fost învestit cu titlul de cavaler al Marii Britanii pentru servicii aduse literaturii. Este membru al Societăţii Regale pentru Literatură/ Royal Society of Literature şi Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor.

Volumul “Joseph Anton. Memorii”, de Salman Rushdie, este disponibil în librăriile din toată lumea începând de azi.

Sursa Mediafax

Foto Reuters

Author: aralya

Loving person, people watcher & listener, german teacher, enjoys working @Books Express Write me an e-mail at bogdana@books-express.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *