Inimi așternute pe hârtie

letters

A fost o vreme în care, pentru a-i putea spune cuiva că nu ești de acord cu ce a făcut, a gândit, a scris sau a spus, nu era de ajuns să clickezi pe un buton de comment și să lași vorbele să se reverse necontrolat pe ecran, în fraze dezafectate. Trebuia să-ți iei timp, să-ți alegi cuvintele, să le ambalezi pentru comunicare, să le treci îngrijit pe hârtie, cu atenție la forme și sensuri, să le dai drumul în lume însoțite de mintea ta. Apoi, să afli orarul poștalionului, prețul expedierii misivei și să aștepți răbdător câteva săptămâni pentru a afla ce impact a avut scrisoarea ta asupra destinatarului și dacă ai „combătut” cum trebuie.

Asta se întâmpla într-o galaxie nu foarte îndepărtată:), pe vremea în care cuvintele aveau greutate și nu erau risipite la întâmplare, pe primul venit. În care supărările reproșate în scris însemnau ceva, de-asta meritau investiția de timp și energie, și în care dorurile se măsurau în pagini pătate de lacrimi, din care nu se înțelegea mai nimic, pentru că sufletul se imprima în hârtia udă.

Acum, doar gândul de a sta la coadă la poștă pentru a plăti vreo factură ne dezarmează, pentru că ne-am obișnuit să ne fie ușor. Până și e-mail-urile au ajuns să ni se pară o chestie învechită, când avem tot felul de aplicații de mesagerie în timp real. Doar că mai avem nevoie și de emoția așteptării, de curiozitate, de neliniște, poate că nu toate întrebările pe care le adresăm ar trebui să primească un răspuns instant. Unele ar trebui să se așeze puțin în mințile celor cărora li le adresăm. Bineînțeles, nu mă refer la vreo cerere administrativă, care ar fi bine să fie soluționată în mai puțin de 30000 de zile lucrătoare. Însă aici e singurul loc în care timpul tot are răbdare, chiar dacă oamenii nu…

Sunt câteva colecții de scrisori ale unor autori celebri, care vorbesc despre ei cu o altă sinceritate decât cărțile pe care le-au scris. Pentru că în ele ni se dezvăluie vulnerabili, curajoși, trufași, umili, îndrăgostiți, înșelați, printr-un singur personaj, care reunește scăderile și mărețiile unei lumi, ale unui om.

Letters to Véra
Una dintre acestea este Letters to Véra, a lui Vladimir Nabokov, o corespondență tandră, jucăușă, amuzantă, profundă și romantică. Dar este, totodată, și cronica uneia dintre cele mai luminoase și mai trainice povești de dragoste din literatură, surprinsă în 46 de ani de scrisori. Fascinat de umorul soției sale, Véra Slonim, dar și de inteligența ei ascuțită, Nabokov ni se dezvăluie ca un observator fascinat al vieții și ca un soț mândru de cea care îi e alături.

„Nu-ţi ascund: nu sunt obişnuit să fiu – cum să spun, înţeles, poate – atât de neobişnuit încât în primele clipe ale întâlnirii noastre m-am gândit: asta e o glumă… Dar apoi… Şi sunt unele lucruri despre care îmi vine greu să vorbesc – pentru că atingerea unui cuvânt le poate risipi minunatul polen… Eşti încântătoare… […] Da, am nevoie de tine, basmul meu. Pentru că eşti singura persoană cu care pot vorbi despre umbra unui nor sau cântecul unui gând – şi despre cum am plecat astăzi la muncă şi privind o floare a soarelui drept în faţă, mi-a zâmbit cu toate seminţele ei […] Pe curând, bucuria mea stranie, noaptea mea blândă.”

Scrisoare trimisă de Vladimir Nabokov către Véra, iulie 1923

De Profundis:  The Ballad of Reading Gaol & Other Writings
Oscar Wilde este unul dintre acrobații limbajului, un geniu al răsturnărilor de frază, un artist al poeticii cotidianului și unul dintre spiritele cele mai libere ale literaturii și societății tuturor timpurilor. A trăit pentru arta sa și nu s-a supus regulilor lumii. Iar aceasta nu l-a lăsat nepedepsit. Ajuns în închisoare din cauza acelei „love that dare not speak its name” (Lord Alfred Douglas), Wilde a scris, din spatele gratiilor unde a început declinul sănătății sale, una dintre cele mai tulburătoare epistole, despre dezamăgire, iubire, trădare și iertare – De profundis. Temnița l-a trezit din visul în care își trăise viața.

„Iubirea nu se târguieşte în piaţă şi nici nu se măsoară cu un cântar de negustor. Este bucurie, ca bucuriile spiritului, înseamnă să fii viu. Scopul iubirii este să iubeşti: nici mai mult, nici mai puţin. Ai fost duşmanul meu: un duşman cum nimeni n-a avut vreodată. Ţi-am dat toată viaţa mea şi, ca să-ţi hrăneşti cele mai josnice şi demne de dispreţ dintre toate pasiunile umane: ura, vanitatea şi lăcomia, ai lepădat-o. În mai puţin de trei ani, m-ai ruinat din toate punctele de vedere. Mie nu mi-a rămas altceva decât să te iubesc. […] Societatea, aşa cum noi am alcătuit-o, nu va mai avea nici un loc pentru mine, nimic de oferit; dar Natura, ale cărei ploi tandre cad asupra drepţilor şi nedrepţilor deopotrivă, va avea crăpături în stânci unde mă voi putea ascunde şi văi neştiute în a căror tăcere voi putea plânge netulburat. Va îmbrăca noaptea cu stele, pentru ca eu să mă pot plimba în întuneric fără a mă împiedica şi va trimite vântul pe urmele paşilor mei, pentru ca nimeni să nu ghicească drumul suferinţei mele; mă va purifica în ape măreţe şi cu ierburi amare mă va face întreg.”

Oscar Wilde, De profundis

A Literate Passion: Letters of Anaïs Nin & Henry Miller, 1932-1953
A Literate Passion: Letters of Anaïs Nin & Henry Miller, 1932-1953 cuprinde mărturia uneia dintre cele mai înflăcărate și controversate povești de dragoste din lumea literară. Sunt vocile a doi autori fascinanți, care-și declară iubirea pentru cărți, călătorii, filme dar și pasiunea mistuitoare, adulterină, împotriva convențiilor sociale. O lectură plină de emoție, poezie și sentimentalism, despre două suflete care s-au simțit aproape într-un univers care înstrăinează. Miller și Nin au continuat să își scrie chiar și după ce aventura lor s-a încheiat, pentru că legătura dintre ei, așa cum dezvăluie aceste scrisori, era mai puternică, mai dedicată și mai loială decât ceea ce putea această lume să le ofere.

“Anaïs, nu ştiu cum să-ţi spun ce simt. Trăiesc într-o permanentă aşteptare. Apari tu şi timpul se preschimbă în vis. Doar atunci când pleci îţi conştientizez complet prezenţa. Şi atunci e prea târziu. Mă paralizezi […] E puţină beţie în asta, Anaïs. Îmi zic: „E prima femeie cu care pot fi absolut sincer.” Îmi amintesc cum zici tu: „M-ai putea păcăli şi eu nu mi-aş da seama.” Când mă plimb pe străzi, mă gândesc la asta. Nu te pot păcăli – şi totuşi, mi-aş dori. Vreau să spun că nu aş putea fi niciodată complet fidel – nu am asta în mine. Iubesc femeile, sau poate viaţa, prea mult – nu ştiu pe care din ele mai mult. Dar râzi, Anaïs, ador să te aud râzând. Eşti singura femeie care are un simţ al fericirii, o toleranţă înţeleaptă – parcă mă împingi să te înşel. Te iubesc pentru asta. […] Nu ştiu la ce să mă aştept de la tine, dar e ceva care se apropie de miracol. Voi cere totul de la tine, chiar şi imposibilul, pentru că tu mă încurajezi să o fac. Eşti cu adevărat puternică. Îmi place până şi prefăcătoria ta, trădările tale. Mi se par aristocratice.”

Scrisoare trimisă de Henry Miller lui Anaïs Nin

Steinbeck:  A Life in Letters
I se părea că telefonul degradează sensurile lucrurilor pe care dorea să le spună și în scrisori a găsit cea mai puternică și expresivă tribună pentru exprimarea credințelor sale. John Steinbeck este unul dintre scriitorii care nu abuzează de cuvinte, le folosește cu măsură, ca și când o vorbă neașezată la locul ei ar putea întina gândul. Asta se simte în cărțile lui – felii sângerânde de viață, din care s-a strecurat balastul și au rămas doar rănile autentice, durerile neînchipuite, iubirile neîndulcite. Steinbeck: A Life in Letters este ca o biografie alternativă a acestui autor-cult, îngăduindu-ne să pătrundem în ungherele vieții sale – alături de familie, de prieteni, de scriitori apropiați – și să-l descoperim mult mai luminos decât în romane, optimist, dar și blând și înțelept.

„Dragă Thom:

În primul rând – dacă eşti îndrăgostit – ăsta e un lucru bun – e chiar cel mai bun lucru care i se poate întâmpla cuiva. Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că e ceva trivial sau neînsemnat.

În al doilea rând – sunt mai multe feluri de dragoste. Unul este egoist, crud, lacom, egocentric, al celor care se folosesc de dragoste doar pentru a se simţi importanţi. Asta e o formă urâtă şi deformată a iubirii. Celălalt fel este o revărsare a tot ceea ce e bun în tine – a bunătăţii, grijii şi respectului – nu doar respectul social dictat de maniere, ci acea formă superioară de respect, care presupune recunoaşterea celuilalt drept o fiinţă unică şi valoroasă. Primul fel de dragoste te poate face să te simţi mic şi slab, dar al doilea poate elibera în tine puterea, curajul, generozitatea şi înţelepciunea pe care nici nu ştiai că o ai.

Se întâmplă uneori ca ceea ce simţi să nu fie împărtăşit, dintr-un motiv sau altul – dar asta nu înseamnă că sentimentele tale sunt mai puţin preţioase sau că sunt nedemne.

Să nu te temi că ai putea pierde ceea ce ai. Dacă e menit să fie, se întâmplă. Important este să nu te grăbeşti.

Nimic bun nu pleacă..

Cu dragoste,

Fa”

Scrisoare trimisă de John Steinbeck fiului său, în 1958

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *