În rolul secundar: lumea

Viaţa e o colecţie de poveşti. Uneori neinspirate, alteori melodramatice, din când în când absurde, cu accente suprarealiste, dar şi luminoase, pline de speranţă şi încredere sau întunecate, dureroase şi mohorâte. De multe ori suntem distribuiţi nepotrivit în rolurile existenţei noastre şi ne uităm spre ceilalţi gândindu-ne că, dacă am fi în locul lor, altfel s-ar scrie istoriile cotidiene. N-avem însă cum să contestăm rezultatele „castingului” şi trebuie să aflăm cum să facem ca replicile pe care le avem de spus să conteze în desfăşurarea acţiunii, a lumii. Până la urmă, poate e adevărat că nu există roluri /vieţi secundare, ci doar actori netalentaţi.

Lydia Davis este una dintre marile voci ale oamenilor mici. O scriitoare exuberantă, creativă, impetuoasă, amuzantă şi o acrobată a cuvintelor şi figurilor de stil. Ia bucăţi de zi, din cele mai anoste colţuri ale vieţii, şi ni le redă, reamintindu-ne mirarea în faţa firii. Reamintindu-ne că fiecare dintre noi trăieşte pentru a (se) povesti.
 Admirabilă traducătoare în limba engleză a lui Flaubert şi Proust, în propriile ei cărţi se îndepărtează de apăsarea marilor drame ale umanităţii, orientându-se spre reabilitarea celor considerate minore, meschine, neinteresante.

Can't and Won't
Vieţile noastre nu au cum să fie nişte linii drepte îndreptându-se către un abis ori un văzduh, ci sunt asemenea unor alambicate şi haotice desene cu „uneşte punctele”, dar fără o legendă de rezolvare a jocului. De-aici şi marele mister pe care ea reuşeşte să-l surprindă şi în dezlegarea unui rebus, într-o reclamaţie către firma de telefonie, o călătorie cu trenul sau în (re)citirea unei cărţi, dintr-o altă perspectivă.

Can’t and Won’t, una dintre cele mai recente apariţii editoriale a câştigătoarei Booker Prize 2013, este încă o dovadă a măiestriei ei de a surprinde arta din viaţă, sub toate aspectele ei. Cuprinde 122 de povestiri, la fel de diferite cum sunt momentele unei zile, unele lungi şi sfâşietoare, altele trecând ca o boare şi lăsând o urmă de regret, anecdote amuzante care-ţi revin în minte ori de câte ori simţi că te prăbuşeşti sau scrisori către oamenii-reţea, cei care sunt punctele nodale între existenţa noastră şi a celorlalţi.

Spre deosebire de volumele ei anterioare, Lydia Davis permite umbrelor propriilor ei suferinţe să se strecoare mai mult ca altădată prin naraţiune, astfel că umorul devine unul tandru, nu mai este exploziv, iar cinismul lasă loc compasiunii. Însă scrieri precum: The Sentence and the Young Man, Letter to the President of the American Biographical Institute sau A Small Story about a Small Box of Chocolates readuc zâmbetul luminos, acolo unde tristeţea părea să se instaleze.

Orice pagină din Can’t and Won’t este o replică dată vieţii, jucăuş, cu înţelepciune şi forţă interioară. Stilul este unul fracturat, fiecare dintre cele peste 100 de scrieri de proză scurtă are propriul ei narator, de-aceea câteva zeci de pagini devin la fel de relevante şi expresive ca cinci-şase rânduri. Pentru că ceea ce ni se întâmplă are importanţa pe care noi o dăm poveştilor din jurul vieţii noastre. Iar Lydia Davis ştie să descopere nedescoperitul, din cele mai banale întâmplări.

„Oare ce îmi bloca vederea înainte? Era un văl între mine şi lume? Nu mi-am dat seama de asta până acum – că probabil nu aveam obiceiul să privesc în jurul meu. Nu era vorba că luasem totul de-a gata până atunci, ci despre faptul că nu mă puteam uita la tot deodată. De ce? Pentru a nu fi tentată să fac lucrurile pentru care nu aveam timpul sau banii disponibili sau pentru ca nici măcar să nu mă gândesc la ceva ce m-ar putea distrage? Trebuia să ignor mare parte din ceea ce se întâmpla în lume şi să-mi îndrept gândurile spre ce aveam de făcut imediat, orice ar fi însemnat asta. Mă obişnuisem să cred că astfel de locuri trebuiau să rămână la distanţă, că îmi rămâne doar să tânjesc la ele, să fie aproape imaginare şi că nu trebuie să le vizitez vreodată. Pentru că de-o vreme simţeam că trăiam în afara vieţii mele, m-am gândit că le-aş putea vizita. În acelaşi timp, mă simţeam aproape de străini. Era ca şi cum fusese înlăturat ceea ce stătea între mine şi ei. Nu ştiam dacă asta avea vreo legătură cu sentimentul că nu mai era înăutrul propriei mele vieţi. Prin „propria mea viaţă” înţelegând grijile obişnuite, planurile şi obligaţiile pe care nu le mai consideram importante.” (Can’t and Won’t, Lydia Davis)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *