Îmbarcarea în Hogwarts Express

Peronul gării este complicele tăcut al unora dintre cele mai dureroase despărţiri. De-o parte şi de alta a vagoanelor, zâmbete curajoase se sparg în bucăţi la auzul semnalului de plecare.

Orice despărţire, oricât de reversibilă, îţi ţintuieşte puţin sufletul în absenţa din jur, dar parcă devine de nesuportat atunci când tu rămâi nemişcat, observând cum aerul unui alt orizont se umple de o prezenţă dragă.

De-asta nu-mi plac deloc gările. Cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o luându-mi la revedere, atunci când aveam toate motivele din lume să rămân. Nu pot vedea un tren plecând din staţie fără să am o strângere de inimă, pentru că trenurile au prostul obicei de a introduce distanţe acolo unde e loc doar de apropieri.

Zilele astea, în timpul unei călătorii pe calea ferată, când m-au copleşit din nou astfel de gânduri, m-am gândit la cărţile pe care le-am citit de-a lungul timpului şi care ar putea să mă ajute să-mi depăşesc (re)sentimentele faţă de “pe curând”-ul rostit pe un peron mizer, cu sufletul ţăndări şi cu obrajii lipiţi de geamurile aburite.

Harry Potter and the Philosopher's Stone
Railway Children
Murder on the Orient Express
Strangers on a Train

Alături de Thomas – The Tank Engine (alegerea evidentă 😉 ), prima imagine literar-feroviară care mi-a venit în minte a fost una, culmea, foarte optimistă şi deloc dezolantă… Magicul peron 9 ¾, de pe care Harry Potter s-a îmbarcat în Hogwarts Express, pentru a începe o aventură fantastică departe de universul rigid al “încuiaţilor”. De data asta, plecarea înseamnă salvare, Harry porneşte într-o expediţie care-l ajută să se cunoască, să-şi descopere visurile şi să alerge neînfricat pe urmele lor, cu vâj-haţ sau fără.

În The Railway Children, copiii portretizaţi de Edith Nesbit folosesc calea ferată drept teren de joacă, de uimire, de speranţă şi de îndepărtare de toate certitudinile şi suferinţele unei lumi în nemişcare. O carte emoţionantă, despre oameni legaţi strâns de şinele vieţii lor.

Pentru că m-am gândit la cărţi care să-mi redea încrederea în trenuri, nu în omenire, nu-i de mirare că mi-a venit în minte şi un policier clasic, Murder on the Orient Express, care redescoperă, pe fundalul unei crime odioase, unul dintre cele mai spectaculoase trasee feroviare – cel dintre Paris şi Istanbul. Cu precizia unui bijutier ghiduş, care lucrează în filigran, Agatha Christie construieşte două lumi într-una: exotism, strălucire, somptuozitate, frumuseţe pe roţi, amestecate cu deriziunea şi decrepitudinea sufletului uman, din toate timpurile.

Când gândurile mi s-au oprit la Strangers on a train, având ca reper atât thrillerul Patriciei Highsmith, cât şi ecranizarea făcută de domnul Hitchcock, care-ţi îngheaţă sângele în vine, am început să privesc suspect spre colegii mei de compartiment, care fie se foiau excesiv, fie se făceau că aţipesc pentru a-mi distrage atenţia sau se uitau cu neîntemeiată curiozitate la pagina de meteo din ziar… Totul dădea de bănuit şi atunci mi-am dat seama că mai bine mă opresc din răscolit amintiri. Altfel, dintr-una într-alta ajungeam la sărmanul Bubico şi al lui zbor intempestiv peste geamul vagonului sau la bereta de “marinel” a domnului Goe şi la ghinionistul bilet furat mişeleşte de vânt, şi uitam să cobor la staţia cuvenită…

Literatura are o putere de vindecare nemăsurată, ne confruntă cu fricile, nesiguranţele sau neliniştile noastre şi ne alină durerile, atunci când o lăsăm. Totul pare mai uşor, atunci când ghidul tău printre probleme e o carte bună. Nu cred că-mi va face vreodată plăcere să mă aflu într-o gară, dar îmi va fi de mare folos să-mi imaginez că poate următorul tren va fi Hogwarts Expressul meu personal, cel care apropie, nu îndepărtează.

Cât despre lecturile favorite în tren, aici chiar că nu-mi fac probleme, îi voi urma sfaturile lui Oscar Wilde şi nu am cum să dau greş:

“Nu călătoresc niciodată fără jurnalul meu personal. Trebuie să ai întotdeauna ceva senzaţional de citit în tren.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *