Idei profunde în cărţi de buzunar

O carte nu trebuie să aibă 700 de pagini ca să mişte rotiţe în tine. Nu ai neapărată nevoie de densitate şi analogii multiple ca să schimbi ceva, să adopţi un stil de viaţă nou sau să înveţi cum să abordezi o problemă dintr-un unghi diferit. La fel cum oamenii cei mai buni transpar în ciuda ambalajelor lor distonante, şi cărţile ne păcălesc uneori cu aparenta lor superficialitate.

Idei geniale şi schimbătoare de perspective se pot ascunde chiar şi între cele mai subţiri coperţi, întocmai ca un sirop concentrat în cea mai mică dintre capsule. Iar între două sorbituri din cel mai la modă cocktail şi un meci de volei te poţi simţi la fel de inteligent şi capabil ca un angajat de la NASA.

Ne-am obişnuit să dispreţuim cărţile scurte, în formate mici, şi să le considerăm un nou tip de garnitură, menite doar să complimenteze “bibliile”, cărţile “adevărate”, cu bibliografii impresionante, studii de caz, teme complexe şi soluţii cu multe încrengături. Problemele noastre nu au cum să găsească răspuns în cărţile de umplutură, de 50 de pagini (uneori chiar mai puţin) şi format şcolăresc, noi nu suntem atât de uşor de ghicit şi definit.

Evident, sunt printre noi oameni care ar lua Micul Prinţ pe o insulă pustie, în caz de cataclism mondial. Arta războiului are şi ea fani înfocaţi. “Noi toţi ne tragem din Mantaua lui Gogol”, spunea firesc Dostoievski. Beletristica are marele avantaj al concentrării mesajului, autorii mari fiind capabili să redea într-o frază sentimente pe care fiecare dintre noi le-am încercat la un moment dat în viaţa noastră. Dar de ce n-ar fi acesta şi cazul scrierilor de non-ficţiune?

Vine vara cu căldurile ei lipicioase şi vom migra toţi spre piscine azurii, grădini cu potenţial recuperator, plaje cu nisip fin şi păduri. Canicula amorţeşte carnea, dar spiritul nu are de ce să nu rămână viu şi alert. În fond, poţi fi chiar tu tipul cu conversaţia revelatoare de care-şi va aduce aminte, mulţi ani mai târziu, un puşti dezlânat devenit CEO într-o companie software. Şi totul poate pleca de la o idee generos oferită de către una din cărţile-broşură de mai jos.

Managing Oneself este exemplul perfect de cum un articol cu mult impact a fost tipărit sub forma unei cărţi cu format mic şi doar 55 de pagini. Ceea ce nu-i ştirbeşte deloc valoarea. Discursul lui Peter F. Drucker este scurt, concis şi practic, şi afli în câteva pagini cum să “te administrezi” mai bine, începând de la punctele tale forte, metode de învăţare şi valori personale. Drucker pune mare accent şi pe locul de care aparţii: “Sau mai bine zis, oamenii ar trebui să ştie unde nu se integrează. Omul care ştie despre el că nu dă randament într-o organizaţie, ar trebui să spună nu unei poziţii într-o asemenea companie”. Alte aspecte urmărite în carte sunt contribuţia personală pe care o aduci în compania unde lucrezi, dar şi responsabilitatea pe care trebuie să ţi-o asumi în relaţiile cu ceilalţi.

Men Explain Things to Me face parte din seria acelor cărţi pe care e musai să le citeşti într-un loc public. Autoarea, Rebecca Solnit este o cunoscută scriitoare şi editor la Harper’s Magazine, iar Men Explain Things to Me este o antologie de eseuri feministe spirituale, oneste, pe alocuri hilare sau pur şi simplu deprimante. “Bărbaţii îmi explică lucruri, mie şi altor femei, fie că ştiu sau nu despre ce vorbesc. Unii bărbaţi”. Pentru a explica războiul necontenit al sexelor, Solnit porneşte de la un incident amuzant (un bărbat arogant care îi spune pe un ton de superioritate despre o Carte Foarte Importantă pe care el crede că ea ar trebui s-o citească, carte care se dovedeşte a fi tocmai cartea autoarei şi pe care el, de fapt, n-o citise) şi ajunge să discute problema violului şi a violenţei din punctul de vedere al genului. “Bărbaţii încă îmi explică lucruri. Şi niciun bărbat nu şi-a cerut până acum scuze pentru că mi-a explicat, în mod eronat, lucruri pe care eu le ştiu şi el nu”.

Descris de New York Times ca “un hibrid între activism şi graffiti”, cartea lui Dan Perjovschi, Mad Cow, Bird Flu, Global Village e un comentariu acid asupra conflictelor şi dilemelor lumii şi despre contradicţiile vieţii sociale şi politice într-o lume post-apocaliptică. Dacă te aştepţi să primeşti un umor deranjant şi nepoliticos, condimentat de un ton subversiv, limbaj unic şi jocuri de cuvinte inteligente, cartea aceasta ţi se va potrivi ca o mănuşă.

Acum mai bine de şapte ani, Michael Pollan a scris una dintre cele mai provocatoare şi complexe cărţi despre industria alimentară, The Omnivore’s Dilemma. Debutând cu o dedicaţie revelatoare (“Mamei mele, care a ştiut întotdeauna că untul e mai bun pentru tine decât margarina”), Food Rules: An Eater’s Manual e un compendiu de înţelepciune culinară, cu câte o regulă simplă de urmat atunci când te decizi să te hrăneşti responsabil. “Mănâncă lucruri care vor putrezi la un moment dat”, “Evită produsele care conţin mai mult de cinci ingrediente”, “Nu mânca nimic din ceea ce bunica ta n-ar recunoaşte drept mâncare”, “Mâncând lucruri care stau într-un picior (ciuperci şi plante) e mai bine decât să mănânci ce stă pe două picioare (păsări), care e mai bine decât să mănânci ce are patru picioare (vaci sau porci)” – acestea sunt câteva dintre sfaturile simple pe care le aduce Pollan în viaţa noastră, urmate, fiecare, de o explicaţie concisă. Pornind de la premisa că nu ar trebui să fie aşa complicat să te hrăneşti, Food Rules aduce mai multă stabilitate şi echilibru şi ar fi bine s-o ai în buzunar pentru că nu se ştie niciodată când vei avea impresia că pofteşti la preparatele tip fast food.

Nu am trăit destul în comunism să cunosc metodele de petrecere a timpului liber la tinerii de atunci. De aceea, volumul coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă, Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism, vine să ia vălul de pe faţă tuturor celor interesaţi de consumul cultural din România anilor ’60, ’70 şi 80. Cartea a început iniţial cu un apel de culegere a textelor pe Facebook  şi de aceea, nivelul textelor cuprinse în ea este destul de inegal. Autorii lor sunt oameni de rând, cetăţeni care şi-au petrecut copilăria, adolescenţa sau maturitatea timpurie în acele vremuri atât de gri pentru istoria românească. Găsim relatări despre Cântarea României, revista Pif, bunici melomani, viniluri şi Cenaclul Flacăra, adresate în principal tinerilor care vor să afle mai multe despre părinţii lor, adulţi năpădiţi de nostalgii sau cercetători interesaţi de epoca respectivă.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *