Hoţul de cărţi

Se întâmpla în 1939, Germania nazistă. Al Doilea Război Mondial. O perioadă grea, în care Moartea nu a avut o secundă de linişte. În care a adunat la un loc sufletele celor mai puţin norocoşi.

“Five hundred souls.
I carried them in my fingers, like suitcases. Or I’d throw them over my shoulder. It was only the the children I carried in my arms.”

Atunci cand Moartea se oprește să spună o poveste, ne oprim și noi, să o ascultăm. Povestea orfanei Liesel Meminger – o fetiţă curajoasă ajunsă într-o familie adoptivă.

Până să ajungă în familia Hubbermann, Liesel nu ştia să citească. A făcut cunoştinţă cu prima carte într-un cimitir, pe care a păstrat-o cu sfinţenie până mai târziu, când a descoperit tainele cititului – ca să afle că de fapt cartea era un manual al groparului. Chiar şi aşa, a citit-o de nenumărate ori, fiind singura alinare şi amintire legată de vechea sa familie.

Pivniţa familiei Hubbermann a devenit scena principală prin care personajele s-au perindat, întotdeauna pe ascuns. Pivniţa era privită ca pe un sanctuar, un loc ferit de ochii curioşi ai vecinilor, un loc unde Liesel a învăţat să scrie şi să citească, unde pereţii erau pictaţi, unde Mein Kampf avea paginile vopsite în alb şi umplute cu desene şi cuvinte ce trădau începutul unei frumoase prietenii, unde Max trăgea cu disperare de ultimul fir de viaţă iar ochii lui nu-şi doreau decât să vadă cerul.

“The sky is blue today, Max, and there is a big long cloud, and it’s stretched out, like a rope. At the end of it, the sun is like a yellow hole. . .”

Atunci când nu-şi petrece timpul în pivniţă, Liesel încearcă să-şi învingă foamea împreună cu Rudy, băiatul care o urăşte şi o iubeşte în aceleaşi timp.

“He does something to me, that boy. Every time. He steps on my heart. He makes me cry.”

Odată cu primul secret, restul întâmplărilor au venit cu o viteză ameţitoare şi au trecut precum un taifun prin viaţa lui Liesel: strada Raiului, un coşmar, o carte pe râul Amper, Rudy Steiner, un acordeon, ţigări, o altă carte, lenjerie, mere furate, saumensch, pivniţă, Max, Gestapo, o bibliotecă imensă cu ferestrele deschise, un atac aerian, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte, cuvinte. Un caiet negru. 175 de pagini de cuvinte. Iubire. Moarte. Viaţă.

Markus Zusak are un talent special de a modela cuvintele şi de a le da o formă nouă, palpabilă. Le simţi îţi influenţează stările sufleteşti în fiecare moment al lecturii. Ţi-e greu să te desprinzi de ele şi, atunci când laşi povestea micuţei Liesel deoparte pentru celelalte activităţi din viaţa ta, simţi că lipseşte ceva.

“I have hated words and I have loved them, and I hope I have made them right.”

Author: Andreea Rau

Visez cu ochii deschişi. Citesc. Scriu. Cânt, atunci când nu mă aude nimeni. Sunt fericită, uneori. Vreau să evadez din realitate şi să-mi construiesc o lume imaginară, în care să pot trăi. Sunt ca tine. Un simplu om.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *