Hotărârea de a iubi

 

“Am să fac o casă pentru noi, la capătul lumii.” Pare a fi o replică emoţionantă dintr-un scenariu romantic, dar este, de fapt, expresia îndârjirii biciuite de vânt, incendiate de arşiţă şi frânte de vremuri, a unui copil maturizat prea devreme. Având cioburile istoriei drept jucării, tânărul Obertin nu şi-a dorit vreodată nimic mai mult decât o clipă de tihnă, în care să încapă şi puţină tandreţe.

În “Jacob se hotărăşte să iubească”, a lui Cătălin Dorian Florescu, am descoperit, între graniţele (literare) ale satelor Siliştea Gumeşti şi Pripas, o altă aşezare rurală mitică – Triebswetterul bănăţean, numit Tomnatic, în grai românesc, un spaţiu al superstiţiilor ghemuite în colţuri de suflet şi al diavolilor ascunşi în furtună.

Povestit limpede, cu vorbă aprigă şi poftă de şagă, romanul calcă apăsat pe urmele paşilor greu încercaţi ai neobişnuitei familii Obertin şi a generaţiilor sale de ctitori (adeseori tâlhari) care au ridicat din ruine aşezări, case, vieţi şi (ne)fericiri trainice.

 “În iulie 1924, tata s-a ivit dintr-o asemenea furtună şi niciodată nu i-a contrazis pe cei care credeau că încheiase o înţelegere cu diavolul. Nici când s-a însurat cu mama, nici când m-a făcut pe mine şi nici când a pierdut, iarăşi, totul.”

Jacob se hotaraste sa iubeasca
Istoria se prăvăleşte nestăvilită şi peste moştenitorul acestei poveri a trecutului potrivnic, Jacob, fiind neîndurătoare cu cele două naşteri ale sale, cu dragul lui de cărţi şi nepriceperea într-ale pământului, cu credinţa sa într-o umanitate nedescompusă de criterii etnice, hotărâtoare în pariul dintre viaţă şi moarte.

De-a lungul întâmplărilor iscusit spuse de Cătălin Dorian Florescu, am avut impresia că timpul şi spaţiul se şterg, strivite de suferinţele trăite şi neliniştile pentru ce urmează, ca într-un descântec ce dezvrăjeşte pentru a vindeca.

 “În lumea ei, aşa ceva era lipsit de importanţă. Părinţii ei erau atât de săraci încât ea nu avea ce să moştenească, în afară de bustul de croitorie şi de revistele vechi de modă ale mamei ei. Ceea ce conta era clipa. Nu am mai cunoscut niciodată vreun om pentru care trecutul sau viitorul să însemne atât de puţin. Important era ceea ce puteai atinge, aşa cum eram eu.”

Cel de-al Doilea Război Mondial, cu tragediile sale, ororile (ne)omenirii, este privit dindărătul unui vitraliu colorat de speranţă, unde dreptatea nu e aşteptată de la mitralierele mărşăluitoare, ci de la cele 12 vămi ale văzduhului, care cern sufletele.

Tablouri cu Hitler, îngropate pentru a face loc pe poliţă celor cu Stalin, vânători de exilaţi, deportări în vagoane de vite, Siberia, trădări, capete plecate, deznădejde, Bărăgan, tăceri care acuză şi distanţe care nu îngăduie lacrimi sunt la fel de fireşti precum un popă hărăzit, care reasamblează schelete, din oase de mult îngropate într-un munte, pentru a înmormânta creştineşte trupurile unor oameni pe care istoria nu i-a mai vrut întregi.

Lumea din “Jacob se hotărăşte să iubească” (roman distins, în 2011, cu Swiss Booker Prize), în care clopotele măsoară ritmul tristeţii, se sfârşeşte şi o ia de la capăt, puţin şubrezită, dar mereu opintită şi sfătoasă în faţa urgiilor pe care oamenii şi le atrag asupra lor.

Este o istorie a supravieţuirii, dar nu prin mari victorii, ci prin acelea care contează cu adevărat: amintirea unui zâmbet care trece dincolo de moarte, posibilitatea firavă a unei iubiri, înălţarea unui acoperiş într-un colţ uitat de lume sau căldura unui pulovăr, care nu are cum să biruiască gerul ascuţit al iernii, dar mai ostoieşte dorul de ce ar fi putut fi acasă…

 “L-am privit pe tata îndelung şi sentimentul cunoscut urca în mine. Acum, la atât de puţin timp înainte de plecare, eram în stare să-mi închipui că pot să am grijă de omul acela, care-mi era pe jumătate străin, pe jumătate cunoscut. Chiar să-l iubesc. N-ar fi fost mai greu decât tot ce făcusem deja oricum.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *