Florin Popa- Primul său maraton

Am reușit să termin primul meu maraton. Mda, cam târziu s-ar putea spune (am aproape 39 de ani), dar așa cum majoritatea oamenilor nu știu la cinci ani ce se vor face la 30, la fel și eu, am tot amânat-o până când mi-am zis că dacă tot a trecut Sfârșitul Lumii și am scăpat nepedepsit, ar fi bine să profit de șansa oferită și să bifez pe lista de “€œto do” și alergarea celor 42 de kilometri. Pentru că sunt comod dar și cu pretenții de autodidact, am preferat să nu vorbesc cu un antrenor specializat ci să deschid calculatorul și să pun mâna pe… carte. De fapt, pe mai multe cărți. Primul pas, cel digital, m-a făcut să-mi salvez în calendar un program de antrenament de 15 săptămâni, program care urma să mă ducă de la alergarea de cinci kilometri până la cea de 42. După care, m-am pus pe citit.

Prima pe listă a fost Born to run, de Christopher McDougall, carte care a scos la alergat milioane de oameni, tineri sau bătrâni, sedentari, sportivi, femei și bărbați deopotrivă. Cartea este o adevărată enciclopedie, o combinație de antropologie cu anatomie, istorie a sportului și povești motivaționale. Nu știu pe nimeni care să o fi citit în mai mult de trei zile. Și asta s-a întâmplat celor cu slujbă full time și program casnic obligatoriu, cei fără constrângeri preferând să ajungă la ultima pagină între două răsărituri. Born to run are capacitatea de a te convinge că ai nevoie de mișcare, că alergatul este natural pentru homo sapiens ca zborul pentru păsări, și că nu încetăm să alergăm pentru că am îmbătrânit, ci îmbătrânim pentru că nu mai alergăm.

Următoarea pe listă a fost Eat & Run de Scott Jurek, un ultramaratonist care nu numai că aleargă în curse de 160 de kilometri, dar o face cu o dietă strict vegetală, fapt care mi-a mai pus un rând de aripi la pantofii încrederii de sine (ah, am uitat să precizez la început că am “defectul” ăsta, sunt vegan de fel). După ce am învățat de la Scott lecția perseverenței și a modestiei, am sărit în liga superioară, la Dean Karnazes, fenomenalul alergător pentru care nu există nici o explicație științifică (care să aibă sens) privitoare la incredibila lui anduranță când vine vorba de alergat. Am citit două din cărțile lui Dean, Ultramarathon man și Run!, cărți pe care le-a scris în timp ce alerga, vorbind în reportofon. Dacă am prins ceva din experiența lui, atunci ar fi vorba despre unicitatea fiecărui individ când vine vorba de performanțe sportive. Pentru Dean, câștigatul uni maraton este o cauză aproape imposibilă, maratoniștii profesioniști alergând cu un ritm infernal. Însă acolo unde toți kenyenii și etiopienii se opresc epuizați,  Dean consideră că terminat încălzirea și este timpul să înceapă treaba. Filozofia lui de viață și felul de a vedea lucrurile prin ochii unui alergător m-au ajutat enorm să îmi domolesc demonii legați de timpi, secunde, distante și ritm.

Următoarea carte pe lista pre-maraton a fost Barefoot Running de Michael Sandler, un soi de odă adusă alergatului desculț și a întoarcerii omului la originile sale ancestrale. Și deși Michael susține sus și tare că oricine poate face asta dacă o ia cu ușurelul și dedică suficient timp, eu am omis partea cu răbdarea și am sărit direct în miezul acțiunii, alergând de nebun, desculț, prin parc, generând cu această ocazie o serie generoasă de glume și chicote din partea cetățenilor ieșiți la plimbare. Plus, un set complet de bășici care mi-au oprit elanul și antrenamentele pentru câteva zile.

Dar tot răul spre bine, pentru că am avut mai mult timp de citit, așa că m-am năpustit pe Finding Ultra a lui Rich Roll. Povestea avocatului alcoolist aflat în pragul infarctului, ajuns ultramaratonist și simbol al sănătății la 40 de ani (și el tot cu vegetalele…), este una dintre cele mai inspirationale povești adevărate pe care am auzit-o sau citit-o în viața mea. Rich a lăsat șprițul și mâncarea procesată și a început să se antreneze serios pentru triatlon, renăscând astfel din propria cenușă și dovedind lumii că se poate orice, oricând, doar voință să ai.

Iar eu am avut. Atât de multă încât am ajuns cu antrenamentele pe la jumătatea programului de 15 săptămâni, moment în care am avut de alergat în trei weekend-uri consecutive distanțe de 19, 22, respectiv 25 de kilometri. Între aceste ședințe, programul spunea să mă ”recuperez” cu distanțe mai mici, de 8-10 kilometri, așa că inevitabilul s-a produs imediat, adică m-am accidentat. Ligamentele, tendoanele și articulațiile piciorelor au refuzat să mai colaboreze, iar durerea post antrenament m-a făcut să șchiopăt timp de două săptămâni. Plus încă șapte zile pentru recuperare, așa că adio plan de maraton, totul s-a prăbușit ca un castel de nisip.

Și totuși, din cărțile citite am înțeles ceva: dacă vrei, poți. Așa că am putut. M-am dus la start, am pornit optimist și am stat în spate cu grăsuții și grăsuțele, reușind astfel să trec linia de sosire în cinci ore și 22 de minute. După care mi-am văzut liniștit de viață, fără spitalizare, comă, sângerări sau intervenții de urgență. Nici măcar o bășicuță. Cum așa? Petru că am luat-o ușor și am fixat ca țintă terminarea maratonului, nu câștigarea lui. Au ajutat enorm și câteva informații ciugulite de la Jeff Galloway, un antrenor/guru pentru alergări de distanță lungă. Programul lui Jeff este unul de 30 (!) de săptămâni, adică dublu față de ce încercase neștiutorul de mine, așa că anul viitor mă va găsi mult mai bine antrenat și mai pregătit. Cartea lui Jeff se numește The Run-walk-run method și este următoarea pe lista mea de citit. Dacă nici acum nu îmi iese cum trebuie, nu am încotro și mă văd nevoit să caut un antrenor bun, pentru că eu de alergat nu mă las. Am zis!

Florin Popa (Redactor-sef Top Gear)


 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *