Filmele şi natura firii

Stăteam în faţa calculatorului şi pe ecran rula unul din filmele James Bond, cel care-l are ca protagonist pe Daniel Craig. Mi se părea infinit de prost şi începusem să-mi pierd răbdarea când mintea mea, deja indiferentă la vacarmul ininteligibil al scenariului şi jocului, mă iscodea c-o întrebare: “Şi totuşi, ce are un film de te face să spui la finalul lui c-a fost bun?” Filme bune sunt şi pastilele de moment, thriller-ele, aventurile sau scenariile post-apocaliptice stimulatoare, dar un film care trece testul timpului are câteva trăsături caracteristice.

Pentru mine, importantă este doza de umanitate. Un film care mă mişcă se ancorează bine în realitate şi nu-mi dă sentimentul că ar exista distanţă mare între viaţa obişnuită şi imaginile ce se perindă pe ecran. E ca atunci când pierzi pe cineva drag, taci, plângi în tine zile bune, iar apoi un prieten te scoate atât de mult din starea respectivă că te face chiar să râzi din toată inima. Şi nu e nimic incongruent cu tristeţea ta, e doar viaţa care-şi întinde tentaculele şi te repune în rostul existenţei. Şi vreau ca filmul să-mi dea senzaţia asta.

Dar nu e numai atât. “Suntem poveştile pe care ni le spunem nouă înşine”, spunea într-o conferinţă TED un regizor indian. Creierul nostru este special conceput pentru poveşti, acestea fiind părţi fundamentale ale felului cum percepem lumea. Problema este că nu vrem întotdeauna să avem o poveste de succes, chiar dacă varianta asta pare cea mai plauzibilă. Ne condiţionăm zi de zi, modelându-ne trecutul şi viitorul cu tone de frici şi gânduri devalorizatoare. “E prea târziu să fac ceva în legătură cu pasiunea de a sculpta”, “Am stat prea mult acasă şi nu mai sunt la curent cu cerinţele actuale” sunt doar două din multele “mantre” ce ne antrenează neobosit pentru eşec.

Şi aici intervine puterea filmului şi a unei poveşti susţinute.

Un film bun ne pune faţă-n faţă cu natura umană şi legea firii. Multora dintre noi ne e frică că tot ceea ce suntem depinde de ereditate, gene şi mediu şi că dacă ceilalţi ar vedea cum suntem noi cu adevărat, nu ne-ar mai iubi sau respecta. De aceea ne construim un eu dezirabil, mascând imperfecţiunile, dar aşa cum ne învaţă filme ca Singin’ in the Rain sau The Godfather, important, puternic şi revelator este ce faci cu tine când măştile cad.

În film ca şi-n viaţa obişnuită, deciziile sunt adevărate momente de cotitură. Când decid un lucru, oamenii se îndepărtează de un potenţial, în favoarea a ceva ce poate să fie sau nu prilej de expansiune. Din cauza asta luarea unei decizii este atât de încărcată dramatic şi memorabilă.

Una din emoţiile cu care ne identificăm cel mai adesea este pierderea unei persoane iubite. De aceea, şi filmele cele mai puternice se aventurează în a descrie cum se simte şi ce înseamnă pierderea a ceva important. De obicei, filmele încep sau se termină cu o pierdere, iar tema aceasta merge mână-n mână cu memoria, pentru că în fond, dacă ne pierdem memoria, cine mai suntem de fapt? Recunoaşterea rolului crucial al memoriei în definirea umanităţii noastre explică cel mai bine de ce Alzheimer-ul este considerată una din cele mai dezastruoase boli.

Filmul ne mai arată şi diferenţa între destin şi soartă. Destinul îşi are originea în sine, pe când soarta vine din afara fiinţei. Soarta e forţa care se află dincolo de opţiunea individuală şi control; destinul este forţa din faţa ta care acţionează ca un magnet şi pe care o alegi ca expresie a liberului arbitru. Filmele (în special cele americane) ne încurajează să credem în puterea destinului şi să negăm existenţa sorţii. Popularitatea acestor filme este tocmai rezultatul nevoii omului de a crede că are, în interiorul lui, puterea de a-şi controla existenţa.

Un alt aspect valoros pe care ni-l dezvăluie filmele este importanţa întâlnirilor. Cel mai mare dar pe care îl poţi dărui altcuiva este să îi recunoşti potenţialul, iar cel mai mare blestem este să faci pe cineva să-şi piardă încrederea în sine însuşi. De aici rezultă puterea nemăsurată a mentorilor, profesorilor sau părinţilor asupra noastră. Ne încredem în abilitatea lor de a judeca ce suntem capabili noi sau nu să facem. Dacă ei cred că noi putem să facem ceva, şi noi credem; dacă ei au dubii, şi noi avem. Funcţia lui Mr. Miyagi, Gandalf sau Obi-Wan nu este să-şi exercite puterea asupra altor personaje, ci să îi ajute să îşi dea seama de calităţile pe care le au acestea. La fel ca-n filme, şi-n viaţa adevărată, îi căutăm şi atragem oamenii şi lucrurile care ne pot învăţa ceva despre noi înşine sau lumea în care trăim.

Tu în ce film trăieşti acum?

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *