E greu să ne împăcăm cu noi. Pentru că nu putem scăpa de impresia că ne lipseşte ceva, că am lăsat vreo fericire să ne depăşească, în timp ce ne uitam la un tabel în Excel.
Sub presiunea îndemnurilor de a trăi din plin fiecare zi, uităm însă că tot ceea ce facem este parte din noi, ne defineşte şi ne construieşte. Orice acţiune, oricât de banală, are potenţialul ei de fenomenal, dacă ai răbdare să îl descoperi. Nu e nevoie să escaladezi vreun munte cu risc de avalanşă pentru a fi temerar, uneori e suficient să tragi aer în piept şi să vorbeşti în public, ştiind că te vei bâlbâi, că te vei încurca, dar, cu toate astea, că eşti mai presus de spaimele tale. Curajul înseamnă să îţi înfrunţi fricile, nu să nu le ai deloc.
Mulţi spun că singura competiţie pe care ar trebui să o ai este cea cu tine însuţi. E complicat însă când ne stabilim standarde prea înalte şi ne cocoşăm sub greutatea marilor noastre aşteptări. Poate că miza nu este să devenim, ci să fim… mai buni, mai fericiţi în nefericirile şi imperfecţiunile noastre. Până la urmă, noi ar trebui să ştim cel mai bine cum ne-a fost drumul până la cei care suntem şi cu siguranţă n-a fost uşor.
De multe ori avem nevoie de cărţi care să ne aducă aminte de lucrurile astea simple, pe care le uităm, despre eroii din noi, care continuă să-şi salveze lumea interioară, în ciuda tuturor celor care ni se întâmplă. Una dintre acestea este Happy All The Time, a lui Laurie Colwin. Povestea a patru suflete care se repară prin iubire, prietenie şi… plictiseală.
Colwin, supranumită Jane Austen a New Yorkului, este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare americane, dispărută prea devreme dintre noi, la nici 50 de ani. Cărţile ei de proză scurtă, de bucătărie (Home Cooking: A Writer In The Kitchen), dar mai ales romanele sunt mărturii pline de umor şi sensibilitate ale unei inimi imense, în care au încăput fragilitatea şi sublimul lumii.
Misty Berkowitz (personaj despre care se spune că este chiar alter-egoul autoarei) crede că viaţa este o bătălie fără reguli, că trebuie să lupţi pentru tot ce îţi doreşti şi să-ţi foloseşti inteligenţa ca pe o armă ascuţită care să te ajute să-ţi croieşti drumul în lume. Vede în tot ce o înconjoară un pericol şi este gata în orice moment să riposteze, chiar şi la ameninţările imaginare. Holly Sturgis, pe de altă parte, este blocată emoţional, fuge din lume, se retrage din faţa sentimentelor, pentru a evita suferinţa. Când apar în vieţile lor Vincent şi Guido, cele două fete nu se transformă dintr-o dată, nu-şi depăşesc fricile, nu-şi alină traumele, doar că realitatea devine mai uşor de suportat.
Iar Happy All The Time surprinde cu multă eleganţă şi subtilitate tocmai acest adevăr: dragostea nu vindecă totul, dar te ajută să înduri viaţa, pentru că uneori nu ai cum să eviţi furtuna, dar e important să ai alături de cine să te ascunzi, atunci când norii se strâng deasupra ta. Această a doua carte a lui Laurie Colwin, scrisă în 1978, este una dintre cele care te fac să râzi, să lăcrimezi puţin şi să-ţi regăseşti speranţa.
Nu că de mâine va fi mai bine, ci că nici astăzi nu este chiar atât de rău.
„Vincent a întrebat-o: -Ajută în vreun fel să spun că te iubesc sau doar aş înrăutăţi lucrurile?
-Nu e ceea ce crezi, a răspuns Misty, uitându-se la faţa lui nedumerită. E mai rău de atât. Te-ai pricopsit cu mine. Asta e ultima ta şansă să te salvezi, Vincent. Nu cred că suntem făcuţi unul pentru altul. Poate că tu eşti făcut pentru mine, dar eu sunt făcută pentru Attila Hunul.
-Vrei să spui că viaţa mea alături de tine ar fi un iad?
-Vreau să spun că mai ai o şansă să pleci şi să îţi găseşti o fată bună. Una care să ştie cum să meargă cu barca pe lac.[…] Sunt pur şi simplu speriată, asta e tot. […] Doar că te iubesc. Nu e ceva absolut banal? […]
– Ce uşurare!, i-a răspuns Vincent.”