Fericire de mucava

De peste un secol, Hollywood-ul fabrică poveşti, iubiri, staruri şi… fericire zgomotoasă. Totul e construit din materiale reciclabile, uşor alterabile. Astfel că e nevoie de personalităţi foarte puternice pentru a rezista asaltului devastator al blitzurilor asupra sufletului, uşor de înlocuit cu mai flexibilele: imagine, reputaţie, celebritate, vanitate etc.

În spatele butaforiei, se ascund însă vieţi frânte, care-şi caută drumul în bezna culiselor, acolo unde nu sunt reflectoare, ci doar luminile stinse ale neîmplinirilor, nemulţumirilor, căutărilor fără răspuns şi întrebărilor nearticulate. Fără scenarii, fără indicaţii regizorale, deciziile corecte sunt mai greu de luat şi nicio greşeală nu se poate tăia la montaj. Pentru că în viaţă nu prea există duble.

Demistificarea strălucirii de poleială a industriei americane a filmului a început cu volume de memorii precum „Mommie dearest”, în care Christina, fiica adoptivă a legendarei Joan Crawford, a rupt pur şi simplu ambalajul de fericire domestică în care mama ei îmbrăcase existenţa familiei sale. I-au urmat exemplul B.D. Hayman, fata lui Bette Davis în tulburătoarea „My mother′s keeper” sau Gary, fiul lui Bing Crosby, în neaşteptata „Going my own way”.

Cartea Christinei Crawford a fost publicată în 1978, la doar un an după ce Joan se stinsese din viaţă, dar fusese anticipată de câştigătoarea Oscarului pentru rolul din Mildred Pierce (film care spune, în mod ironic, povestea unei mame, confruntată cu nerecunoştinţa fiicei ei):

„Cred că această carte va fi plină de minciuni şi adevăruri răsturnate. Nu cred că fiica mea adoptivă scrie această carte doar pentru a mă răni. Dacă ăsta este scopul ei, l-a atins deja şi nu mai e nevoie să-şi bată capul cu scrisul. Am ajuns să cred că şi-a dorit să fie în locul meu. Sau, cel puţin, să aibă ce am avut eu. Am vrut să împart totul cu ea, dar nu am putut s-o influenţez sau să ajung la ea. Problema e că eu am adoptat-o pe ea, dar ea nu m-a adoptat pe mine.”

Crawford era una dintre cele mai bine plătite actriţe, diva supremă, înconjurată de controverse amoroase, zvonuri scandaloase şi de un aparat de relaţii publice care deturna atenţia de la tot ce ar fi putut însemna gândurile ideile şi trăirile celei care fusese cândva simpla fată din Texas, Louise Fay LeSueur, părăsită de tată la doar câteva luni de la naştere. Fusese măsurată, cântărită şi se constatase că nu corespundea standardelor Metro-Goldwyn-Meyer, astfel că în 1924 a rupt legăturile cu familia, s-a reinventat şi a devenit un superstar fără trecut.

„Mama mea avea nevoie de fani şi de căţeluşi, nu de oameni. Este cea mai fabricată persoană pe care am cunoscut-o”, povestea Christina în şocanta sa carte.

Iar istoria ei personală pare să justifice o astfel de nevoie de evadare din realitate.

O viaţă de abuzuri, sadism, alcoolism, răbufniri furibunde, obsesie pentru curăţenie şi autodistrugere … Şi, totodată, o carieră fabuloasă, cu 50 de ani de activitate aproape neîntreruptă, peste 80 de filme, în care i-a avut parteneri pe Clark Gable, Bette Davis (temperamentala ei rivală), Greta Garbo etc.

The Golden Girls of MGM: Greta Garbo, Joan Crawford, Lana Turner, Judy Garland, Ava Gardner, Grace Kelly, and Others

Christina a fost acuzată de foarte mulţi că a publicat amintirile despre mama ei din răzbunare, pentru că fusese dezmoştenită şi ştearsă din testamentul lui Joan. Aşa a apărut Not the girl nextdoor, în care biografa Charlotte Chandler încearcă să demonteze câteva dintre cele mai dure acuzaţii ale fiicei adoptive, folosindu-se de mărturiile apropiaţilor lui Crawford şi chiar de ale celor două gemene înfiate la rândul lor de actriţă, Cathy şi Cindy.

Este o bătălie a argumentelor şi dovezilor, a cărei singură certitudine este că, dincolo de masca strălucitoare a familiei model, se ascundeau conflicte dureroase, rupturi ireparabile, crize cumplite. Ale unor copii care aveau nevoie de o mamă, nu de un poster, şi ale unei femei care trebuia să mimeze perfecţiunea fără să clipească, conform contractului, oricât ar fi costat-o asta sufleteşte.

Şi culmea… este o dramă pe care tot Hollywoodul, responsabil de declanşarea ei, prin mecanismele dezumanizante care transformau oamenii obişnuiţi în afişe, a speculat-o într-un film inspirat de cartea Christinei şi în care Faye Dunaway a interpretat-o pe copleşitoarea Joan Crawford. Însă miza rămăsese publicitatea, nu adevărul, astfel că apărătorii lui Crawford i-au învinovăţit pe creatorii peliculei pentru prejudiciile aduse imaginii actriţei, iar autoarea cărţii pentru denaturarea, în scopuri comerciale, a mesajului său:

„Filmul nu a surprins esenţa cărţii mele şi a inversat punctele de vedere. Cartea mea e povestită din perspectiva unei fete care încearcă să depăşească o traumă, în timp ce filmul arată perspectiva starului de cinema care provoacă această traumă. Este cu totul altceva…”

Din nou, industria americană de film şi-a făcut jocurile de oglinzi şi, chiar dacă unii oameni au avut de suferit în timpul acestui proces, încasările cu siguranţă nu au fost afectate…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *