Exerciţiu în arta voyeurismului

Pentru mine, o fereastră e declanşator al curiozităţii. Oamenii vor vrea mereu să vadă ce e dincolo de ea, fie că priveliştea ce se desfăşoară în faţa ochilor e verde, industrial-urbană sau o combinaţie confuză între cele două.

Când călătorim, devine încă şi mai imperios să avem o cameră cu privelişte frumoasă. Adică dacă tot mergem la Florenţa, de ce să nu ne bucurăm de râul Arno din intimitatea odăilor noastre, ca în Cameră cu vedere? Sau, ajunşi în Franţa, oare nu am fi puţin dezamăgiţi dacă fereastra noastră nu ar da către una dintre piaţetele acelea fermecătoare sau dacă nu ne-ar înlesni accesul vizual direct către boulangeria din colţ care ne-a cucerit cu mirosul divin de croissante şi pâine bună? Educaţia estetică pe care ne-o face o privelişte frumoasă nu ar trebui trecută cu vederea (!); în fond, nu ştii niciodată când şi cum ai putea cade pradă sindromului Stendhal.

S-a scris destul de convingător până acum despre ritualurile de lucru ale scriitorilor, despre obiceiurile şi idiosincraziile lor. Până la Matteo Pericoli, însă, nimeni nu a vorbit despre ce vede un autor pe fereastră de la masa lui de lucru.

Windows on the World: Fifty Writers, Fifty Views vine să compenseze această lipsă de pe piaţă. În această antologie, autori cunoscuţi sau mai puţini cunoscuţi scriu câteva cuvinte despre ceea ce se află dincolo de fereastra lor, iar textele lor sunt însoţite de desenele meticulos realizate de Pericoli, un ilustrator milanez cu formaţie de arhitect. Autorii respectivi stau în oraşe mai mari sau mai mici, iar ceea ce văd de la biroul lor este fie coroana copacilor, acoperişuri de case, biserici, moschei, alte ferestre sau grădini private.

Caracteristic relaţiei autor-fereastră îi este diversitatea. Unii îi întorc spatele, pentru alţii e mijloc de distragere de care nu au nevoie, iar câţiva o folosesc ca să se remonteze.  Este de la sine înţeles că niciun scriitor de ficţiune nu poate scrie şi, în acelaşi timp, să privească afară, dar priveliştea este utilizată şi drept inspiraţie, mai ales când scrisul stagnează: în Lagos, de exemplu, scriitoarea Chimamanda Ngozi Adichie spune că remediul împotriva unei zile neproductive este să se uite “pe strada încărcată cu poveşti, adică plină de oameni”.

Aceeaşi idee este valorificată de Pericoli şi într-o altă carte, The City Out My Window: 63 Views on New York, artistul desenând panoramele din apartamentele a 63 locuitori ai metropolei americane, unii faimoşi, alţii deloc. Pe o pagină este textul scris de posesorul ferestrei, iar pe pagina alăturată – schiţa simplă, ca dintr-o carte pentru copii, realizată de artist. Şi deşi descrierile sunt la fel de diverse ca şi autorii lor, se simte cum toţi sunt ataşaţi de priveliştea lor, oricât de plină de imperfecţiuni, şi că n-ar schimba-o pentru nimic în lume.

M-am întrebat deseori de ce ne fascinează să descoperim mecanismele creativităţii, iar cel mai evident motiv este că, aflând despre felul cum lucrează oamenii pe care-i admirăm, fie ei scriitori, pictori, muzicieni, balerini, chefi sau matematicieni, am putea să le copiem obiceiurile, să devenim la rândul nostru cunoscuţi şi recunoscuţi. Altfel, intrând puţin în rutina lor, regăsim, cred, un fel de control: nici ei, faimoşii, nu sunt perfecţi, iar asta înseamnă că există şansă şi pentru noi. În cazul acesta particular, totuşi, ce reuşeşte Matteo Pericoli este ca, prin intermediul desenelor lui, să ne facă cunoştinţă cu oameni din carne şi oase, dar, în acelaşi timp, să lase loc şi imaginaţiei şi misterului. Căci ce am fi dacă totul ni s-ar oferi pe tavă, la înălţimea ochilor, fără posibilitatea de a născoci poveşti şi a inventa alte şi alte scenarii?

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *