Examen de viaţă

„Ce-o fi fost în mintea mea atunci? Cum de nu mi-am dat seama că o să se întâmple asta?” Sunt întrebări la care de multe ori nici nu mă mai obosesc să răspund, consolându-mă cu gândul că orice greşeală e o lecţie învăţată (prin urmare, depăşită), doar că de multe ori reţin doar efectele şi tind să uit⁄omit complet cauzele. Asta dacă le-am ştiut vreodată…

Ne obişnuim prea uşor cu anumite comportamente, atitudini, încât, de la un moment dat, nici măcar nu ne mai punem problema că am putea acţiona altfel. Asta pentru că ne e mai simplu să alergăm direct spre zid decât să căutăm de fiecare dată noi modalităţi (obositoare) de a-l escalada. Probabil că ştiţi fabula „Puterea obişnuinţei”, recitată cu atâta har de minunatul Florian Pittiş şi care se încheia aşa: „A şasea zi, o oaie a mâncat o oaie. Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort”.  Adesea, „lupul” ăsta pe care l-am găsit responsabil de multe din nereuşitele mele nici măcar nu era prin apropierea pădurii atunci când eu mă împiedicam de vreascuri în căutarea vinovatului fără vină.

The Examined Life
Bineînţeles că avem nevoie şi de o rutină a mecanismelor gândirii, pentru că dacă am trata fiecare situaţie ca pe una complet nouă, am intra într-o criză de timp şi de resurse interioare de negestionat. Pericolul apare însă, atunci când, în loc să fim atenţi la „oile noastre”, preferăm să luptăm contra inamicilor deja cunoscuţi, decât să ne înhămăm într-o bătălie mentală cu unii nebănuiţi. The Examined Life a lui Stephen Grosz încercă să lămurească felurile în care ne autoiluzionăm, limitându-ne, evitând riscurile (chiar şi pe cele care ne-ar putea salva viaţa), baricadându-ne în spatele unor certitudini false, pentru că e mai bine să greşeşti de zeci de ori în acelaşi fel, decât să te confrunţi cu o eroare nouă, pentru care nu ai garanţie de depanare.

Cartea nu este un manifest în favoarea psihanalizei, ci a discuţiilor pe care fiecare dintre noi ar trebui să le aibă, tot mai des, cu persoanele de care apropierea prea mare ne îndepărtează cel mai mult: noi înşine. Cum te simţi? Ce-ai mai făcut în ultima vreme? De ce te doare? Ce amintire te face să zâmbeşti? Mi-a fost dor să te aud… Sunt doar câteva dintre gândurile pe care ar trebui să le purtăm la butonieră la întâlnirea cu noi. Cu siguranţă ne vom fâstâci, vom încerca să ne impresionăm ambalând puţin realitatea în haine poleite, dar cu puţină încredere câştigată drumul spre noi poate duce departe… de frici, anxietăţi, speranţe pe care nu am îndrăznit să le exprimăm.

În The Examined Life, oameni obişnuiţi îşi împărtăşesc poveştile, dar nu ca model de bună practică, ci ca istorii individuale, brodate din suferinţă, emoţie şi învăţarea iubirii de sine, care a vindecat multe răni. Sunt exemple reale, din activitatea de psihanalist a lui Grosz, prezentate sub forma unei proze scurte alerte, fermecătoare, plină de sens şi de sensuri, care nu-şi are resorturile în jargonul medical, ci în sufletele cicatrizate ale unor oameni care şi-au petrecut viaţa între două lumi – cea în care credeau că trăiesc şi cea în care se aflau, de fapt, reacţionând disproporţionat la diversele provocări ale fiecărei zile.

Vorbind despre ei, cunoscându-se, prin intermediul terapiei bazate pe poveşti, au ajuns să se înţeleagă şi să vadă că dincolo de pretinsele neputinţe se ascundeau motive nepotrivite, succese nedorite, ambiţii ale altora, spaime din trecut şi anxietăţi ale unui viitor de neimaginat.

Einstein spunea că nu-i poţi cere unui peşte să meargă pe bicicletă şi, dacă nu reuşeşte, să-l acuzi că nu e talentat. Într-adevăr, nu e talentat pentru asta, aşa cum mulţi dintre noi îşi risipesc energia căutând să obţină recunoaşteri pe care nu şi le doresc, în profesii care nu-i reprezintă, pentru că disciplina şi determinarea nu pot să ţină decât provizoriu locul pasiunii. Până la urmă te ajung din urmă visurile tale, pentru că solzii se agaţă uşor în pedale, răsturnând bicicleta.

The Examined Life este o carte care vorbeşte, după cum însuşi Stephen Grosz spune, despre cum poţi „să te simţi viu în mintea altui om”, să-i recunoşti cochetăriile, omisiunile, minciunile, dar şi tot ceea ce le generează, nu pentru a-l ajuta să se vindece, ci pentru a-l face să aibă curaj să vină la întâlnirea cu el însuşi neînsoţit şi să-şi desluşească singur drumul către el.

Este o mărturie a nevoii pe care o avem de a ne vorbi, fie că are sau nu cine să ne asculte…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *