Evoluția pantofului cu toc

Care este cel mai reprezentativ simbol al eleganței și al feminității? Evident, pantoful cu toc. Având în vedere că de multe ori ne-am plâns de dificultatea de a le purta, cine a fost cu ideea de a crea acest accesoriu indispensabil unei ținute elegante?

Primele reprezentări ale pantofului cu toc au apărut în timpul Egiptului Antic, acest tip de încălțăminte fiind purtat de cei mai înstăriți, deopotrivă femei și bărbați, din motive ceremoniale. De asemenea, și măcelarii egipteni purtau tocuri, pentru a putea evita sângele de pe podea.

În Grecia și Roma Antică se purtau sandale cu platformă de lemn sau de plută, care erau populare mai ales printre actorii ce doreau să reprezinte variate statuturi sociale sau importanța personajelor. În Roma, unde prostituția era legală, femeile implicate erau ușor recunoscute după înălțimea mare a tocurilor.

 

 

 

În timpul Evului Mediu, ambele sexe purtau mici platforme sau tălpi de lemn, care au fost în mod clar precursori tocurilor. Aceste platforme erau atașate de pantofi fragili și costisitori pentru a-i feri de noroi și de pietrișul de pe stradă.

În secolul al XV-lea, „chopines”, un alt tip de pantofi cu platformă, au fost creați în Turcia și au devenit populari în Europa în secolul al XVII-lea. Înălțimea acestor încălțăminte putea ajunge până la aproape  80 de centimetri, necesitând utilizarea unui baston sau apelarea la servitori pentru a permite deplasarea. Chopinele erau atașate pantofilor și erau purtate exclusiv de către femei.

Locuitoarele Veneției utilizau chopinele pentru a-și marca statutul social și bunăstarea, iar turiștii făceau adesea remarci umoristice cu privire la aceste încălțăminte neobișnuite. Un vizitator chiar a spus că acestea ar fi inventate de soții lor pentru ca mersul greoi să împiedice legăturile amoroase din afara căsătoriei. De asemenea, se presupune că pantofii înalți erau folosiți pentru a nu permite fuga femeilor din haremele din Turcia sau China.

În secolul al XVI-lea, pantofii au început să fie confecționați din două componente, cu o parte superioară flexibilă atașată de o talpă densă și grea. Această alcătuire a dus la integrarea tocului în cadrul încălțămintelor și la sfârșitul purtării acestuia ca atașament. În anii 1500 au apărut și tocurile care ajutau călăreții, de 4 centimetri înălțime, prin beneficiile aduse de a nu permite piciorului să alunece din scara de la șa. Aceste trăsaturi sunt întâlnite și în zilele noastre, și anume la cizmele de cowboy.

Acel toc simplu de călărit a oferit o viziune mai stilizată în primele 3 decenii de la apariție. În Franța, înălțimea tocurilor în rândul bărbaților a crescut, devenind și mai subțiri, până nu au mai fost utile pentru călărit. La sfârșitul secolului al XVII-lea, tocurile destinate sexului masculin aveau între 7 și 10 centimetri.

În anul 1533, soția regelui Franței, Caterina de Medici, a dat ordine unui cizmar de a-i confecționa o pereche de pantofi, deopotrivă pentru a fi la modă și pentru a părea mai înaltă. Noile încălțăminte erau o adaptare a chopinelor, pentru a-și păstra picioarele curate, dar, spre deosebire de ele, călcâiul era situat mai sus decât degetele piciorului, iar platforma se îndoia la mijlocul tălpii.

Pantofii cu toc au devenit din ce în ce mai populari printre bărbații și femeile de la Curtea Franceză și au început să fie răspândiți și în cadrul nobilimii din alte țări. Ambele sexe au continuat să poarte tocuri în timpul secolelor XVII și XVIII. În timpul apropierii Revoluției Franceze, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, oamenii au încetat să mai poarte tocuri, pentru a evita asocierea cu bunăstarea și aristocrația. În secolul al XIX-lea, tocul a fost resuscitat și a revenit exclusiv femeilor.

În prezent, popularitatea pantofilor cu toc a atins cote maxime, existând chiar și întreceri pe tocuri, care să pună în valoare dexteritatea femeilor de a merge în acest tip de încălțăminte, considerat cel mai elegant accesoriul  la care poate apela o femeie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *