“Cartea mă alege pe mine, nu eu pe ea”

Adulat de mulţi sau, dimpotrivă, desconsiderat şi atacat, Paulo Coelho este, fără doar şi poate, un fenomen în lumea literară a prezentului. Şi-a dorit dintotdeauna să fie scriitor, iar imaginea pe care şi-a construit-o despre aceştia este una duioasă: într-un interviu, autorul brazilian îşi aminteşte credinţa pe care o avea în copilărie, şi anume că “scriitorii poartă mereu ochelari, nu se piaptănă niciodată şi au datoria şi obligaţia de a nu fi înţeleşi de propria lor generaţie”. Coelho a avut o viaţă tumultuoasă, a fost lăsat într-un azil de către propriii lui părinţi, de unde a evadat de trei ori înainte de a fi externat definitiv la vârsta de 20 de ani. Ca să-i facă, totuşi, fericiţi s-a înscris la Drept, dar a abandonat şcoala pentru că visul lui era să scrie. A călătorit peste tot în lume, a devenit hippie, a compus versuri pentru muzica unor cunoscuţi artişti brazilieni, a lucrat ca jurnalist şi ca director de teatru. Rătăcind şi acumulând, universul conspiră şi îi îndeplineşte cea mai arzătoare dorinţă: la vârsta de 40 de ani publică Alchimistul.

Mai jos este o parte dintr-un interviu recent cu scriitorul, interviu ce tratează legăturile dintre culturi şi influenţa lor, curiozitate, scris, semne şi superstiţii.

“Domnule Coelho, sunteţi interesat să construiţi punţi între culturi?

Ca scriitor, e necesar să fii interesat de toate culturile, de medii diferite. Nu exişti doar ca să scrii despre satul tău. Exişti ca să prezinţi lumii satul de unde vii, dar şi să înţelegi celelalte sate. Aşa cum zicea Tostoi: <<tot ce se întâmplă într-un sat, se întâmplă peste tot>>.

Credeţi că există mai multe punţi între culturi acum decât în trecut?

Azi văd punţile prăbuşindu-se. Mi se pare că oamenii nu se mai înţeleg unii pe ceilalţi. Simt că este datoria mea ca om, ca cineva care încearcă – ca oricine preocupat de starea lumii – să amplifice importanţa acestei legături multiculturale. Nimic nu e pierdut dacă mai există măcar o punte între oameni. Dar dacă ajungem în punctul în care nu mai înţelegem poveştile şi muzica altor culturi, atunci vom deveni nişte străini unul pentru celălalt şi situaţia se va complica foarte mult.

Este adevărat că încercaţi mereu să găsiţi o pană albă înainte de a începe să scrieţi?

E adevărat pentru început. Adică am o tradiţie care a început cu Pelerinajul, prima mea carte, apărută în 1987. Atunci nu eram sigur dacă ar fi trebuit să scriu sau nu cartea, aveam dubii. Eram în Madrid şi mi-am spus: <<Dacă azi găsesc o pană albă, e un semn că ar trebui să scriu”.

Aveţi o superstiţie asemănătoare în ceea ce priveşte tema cărţii sau aceasta e decisă deja dinainte?

Sunt o persoană care e curioasă cu privire la tot ce se întâmplă în lume şi sunt multe subiecte despre care se poate scrie pentru că întâlneşti o mulţime de oameni interesanţi. Dar ideea există şi îşi va face apariţia fără vreo logică aparentă. E o carte care e mai întâi scrisă în inima mea şi de-abia apoi va fi scrisă în cuvinte. Deci nu aleg. În mod normal, cartea mă alege pe mine.

Continuarea interviului poate fi citită aici.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *