Epidemia bunului simț

Din “The Diary of a Nobody”, minunatul roman comic al fraților George și Weedon Grossmith, mi-a rămas pentru multă vreme în minte scrisoarea pe care Charles Pooter le-a trimis-o indignat unor prieteni care îl jigniseră. Însă, din cauza pedanteriei stilistice în care își ambalase mesajul de revoltă, de teamă că ar putea părea obtuz, irascibil sau lipsit de simțul umorului, concluzia scrisorii era că își cere scuze pentru că fusese insultat.

Mi-am dat seama cât de des folosesc și eu expresii precum “mă scuzați” sau “vă rog să…”, în situații în care replica adecvată ar trebui să includă mai degrabă #!@$*^&!!% (conținut public cenzurat 😕 ). De exemplu, atunci când cineva încremenește în dreptul ușilor de la autobuz sau metrou, deși nu are nici o intenție să se dea jos la stația respectivă. Astfel că cei care îndrăznesc să spere că vor putea coborî sunt nevoiți să se strecoare abil printre obstacolele umane, evitând razant închiderea ușilor peste părțile moi ale corpurilor lor. Sau când nu am “mărunțeii” potriviți la magazin, iar vânzătoarea face o analiză afectată a cupiurilor disponibile, demnă de o expoziție numismatică, nu de un supermarket de cartier.

Mai sunt și momentele plăcute în care încerc să îi explic persoanei care a sărit rândul unei cozi la taxe și impozite că nici unul dintre cei care se află acolo nu face asta din plăcerea de a-și petrece timpul în prezența unor altor contribuabili ca el, care-i împărtășesc credințele, valorile și pasiunea pentru finanțele publice. Those are the days…

Very British Problems
Jurnalistul Rob Temple a pus și un diagnostic “insular” (dar cu posibilități de extindere pe continent) acestei tendințe absurde de a îmbrăca frustrările întemeiate în hainele scrobite ale politeții, în foarte amuzanta sa carte – “Very British Problems” (VBP).

Având ca obiect de studiu și divertisment nevrozele britanicilor și nenumăratele moduri în care aceștia reușesc să-și facă viața stânjenitoare, cu fiecare zi ploioasă care trece, Temple nu îi neglijează totuși nici pe suferinzii de “VBP” de peste hotare. Pentru că, indiferent de limba pe care o vorbim, cu toții ne întrebăm: cum poți să supraviețuiești unei zile în care nu ți-ai cerut scuze pentru nimic?

Dacă: “intri în panică atunci când nu reușești să pui în portofel restul primit în mai puțin de trei secunde”, pentru a nu-i incomoda pe cei care stau în spatele tău la rând, “îți faci griji că te va suspecta cineva că ești un hoț, dacă ieși dintr-un magazin fără să fi cumpărat ceva”, “speri că nu ai fost foarte răutăcios când i-ai zis vânzătoarei că doar te uiți,  nu vrei să cumperi nimic deocamdată”, “spui: nu e nimic grav, pentru a indica faptul că ești foarte aproape să-ți pierzi cunoștința”, “știi că ai primit indicațiile greșite, dar totuși mergi în direcția nepotrivită, pentru a nu jigni persoana care te-a îndrumat”,  “descoperi că locul tău din tren a fost ocupat de cineva care pare să se fi așezat foarte confortabil, așa că hotărăști că e mai bine să rămâi în picioare”,  înseamnă că ai deja o parte dintre simptomele importante ale VBP.

Iar eu cred că e una dintre „afecțiunile” care pot face bine, dar doar dacă se generalizează. Într-o lume în care amabilitatea trece drept naivitate, butonul de volum al impertinenței e dereglat, iar oamenii trec unii peste ceilalți mai ceva ca într-o cursă de Monster Truck, o carte care vorbește cu umor despre timiditate, politețe, inadecvare și dorința de a nu incomoda parcă te face să-ți pară bine că ești unul dintre “the awkard ones”.

VERY BRITISH PROBLEMS ARE HIGHLY CONTAGIOUS. THERE IS NO KNOWN CURE.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *