Toţi pornim în căutarea unui vis. Ne pregătim pantofii roşii fermecaţi şi mergem pe drumul cărămizilor galbene, spre un tărâm al lui Oz în care ar trebui să ne găsim locul, curajul, inima şi mintea. De cele mai multe ori, realitatea nu e ca în broşura turistică pe care ne-o confecţionăm din gânduri şi speranţe, dar călătoria rămâne la fel de interesantă. Mai ales atunci când o putem împărtăşi.Asta a descoperit şi Joanna Rakoff, o tânără care a abandonat şcoala, a plecat din oraşul ei natal şi s-a mutat la New York pentru a deveni poetă. Însă, înainte de a-şi vedea numele publicat pe vreo carte, a pătruns în culisele industriei editoriale, acolo unde poveştile se întâlnesc cu parafe notariale, iar emoţia cuvintelor este adeseori demolată de paranoia, nesiguranţă şi egocentrism.Chiar dacă viaţa nu s-a întâmplat aşa cum ar fi sperat şi nici unul dintre agenţii literari alături de care lucra nu a văzut în felul în care Rakoff dactilografia o sensibilitate ieşită din comun, sonorităţi sau ritmuri care să-i convingă să îşi transforme asistenta în client, lumea o cunoaşte astăzi mai ales datorită acelei experienţe câteva luni, mărturisită în cartea My Salinger Year. Deşi nu a bifat staţiile pe care şi le stabilise, a ajuns totuşi la destinaţie şi a strâns o mulţime de poveşti neaşteptate pe drum. Sosind, prin 1996, în oraşul care nu doarme niciodată, Joanna Rakoff era pregătită pentru miracole, pentru un destin excepţional şi trăiri dincolo de cuvinte. Astfel că, trezitul în zori, aglomeraţia din metrou, cerul new yorkez gri-mohorât, stivele de manuscrise plicticoase pe care trebuia să le recenzeze, oboseala şi singurătatea de a nu fi înţeleasă au luat-o întrucâtva prin surprindere.A început să lucreze ca referent prost plătit într-o agenţie literară emblematică şi s-a trezit întoarsă în timp. Într-un timp al răbdării, al misterelor, al intrigilor livreşti, al bibliotecilor masive, din lemn de pin, al maşinilor de scris şi al autorilor-superstar. Şefa ei din această perioadă a fost renumita Phyllis Westberg, iar prima discuţie a debutat abrupt: „Trebuie să vorbim despre Jerry”.Şi aşa avea să pornească aventura Joannei în lumea aproape suprarealistă a lui JD Salinger, autorul retras din societate, dar rămas în acest univers-sanctuar al operelor sale, întrerupând legătura cu toţi ceilalţi, mai puţin cu cei care îi reprezentau drepturile literare.Fără să-i fi citit iniţial cărţile (dar fiind copleşită după ce le-a descoperit), Joanna Rakoff a putut simţi influenţa extraordinară a lui Salinger prin intermediul reacţiilor şi emoţiilor pe care cărţile lui le provocau în rândul cititorilor. Una dintre principalele ei responsabilităţi la agenţie era să răspundă scrisorilor primite de creatorul lui Holden Caulfield de la admiratorii săi.Să le răspundă din… prudenţă. Fuseseră mai multe situaţii în care persoane cu minţile rătăcite comiseseră infracţiuni şi, în momentul arestării, aveau asupra lor cărţi de-ale lui Salinger. Unul dintre cazurile cele mai şocante a fost al lui Chapman, cel care l-a împuşcat pe John Lennon, şi la care a fost descoperit un exemplar din The Catcher in the Rye. Aşa că trebuia deschisă corespondenţa, pentru a se asigura că nu conţinea vreo ameninţare de nici un fel. Însă răspunsurile erau standard: Dl Salinger nu doreşte să vorbească nici măcar cu cititorii săi. Iar în ceea ce privea presa „niciodată, niciodată, niciodată” nu trebuia să ofere vreo informaţie despre adresa scriitorului sau numărul de telefon.Cartea ei de memorii seamănă cumva cu maturizarea lui Holden. Joanna a început să răspundă scrisorilor primite, încălcând toate regulile: scriau veterani de război, adolescenţi care se simţeau înţeleşi doar de Salinger pe lumea asta, oameni frânţi de viaţă care găseau alinare în cărţile lui, suflete care căutau salvarea. Iar Joanna Rakoff a vrut să fie acolo pentru ei. Şi a reuşit, pentru o vreme, iar răspunzându-le lor, s-a regăsit de fapt pe sine.My Salinger Yearnu este o carte despre… Salinger, ci o mărturie sinceră, caldă şi amuzantă a felului în care viaţa unei fete care se visa poetă s-a schimbat odată ce i-a descoperit pe ceilalţi. Pe „Jerry” l-a întâlnit o singură dată, iar la telefon s-au auzit de vreo câteva ori şi nu a contat prea mult.Dar s-a întâlnit pe ea, iar de-atunci viaţa ei nu a mai fost niciodată la fel. Astăzi, este o autoare de succes, ale cărei cărţi sunt best-selleruri şi care, oricât de ocupată ar fi, tot îşi face timp să le răspundă cititorilor ei. Nu din prudenţă, ci din dorinţa de a-şi împărtăşi povestea dincolo de copertă. Din puterea bunei obişnuinţe… Iar My Salinger Yeareste întâlnirea care a făcut totul posibil.
„Să-l citeşti pe Salinger e ceva atât de intim încât te poate face să te simţi, uneori, inconfortabil. În wekendul ăla în care am citit tot ce a scris, am tot fost nevoită să las cărţile jos şi să respir. Personajele lui ne sunt arătate în momente de supremă îndrăzneală, ni se dezvăluie gândurile lor cele mai ascunse, acţiunile care le definesc. E aproape prea mult. Aproape.Salinger nu e drăguţ. Scrierile lui nu sunt nostalgice. Nu sunt basme despre copii geniali, hoinari pe străzile din New York. Salinger nu e deloc aşa cum credeam eu că e. deloc. E brutal. Brutal, amuzant şi hotărât. Îl iubeam. Îl iubeam cu totul.”
