Despre importanţa desenului

“Doar desenând des, desenând orice, desenând fără încetare, va veni o zi când vei descoperi cu surprindere că ai surprins adevărata natură a ceea ce ai pus pe hârtie”. Camille Pissarro

Singurul lucru care ne-a rămas de la omul cavernelor este desenul. Ca modalitate de comunicare, de eliberare a imaginaţiei, bun pentru ochi şi pentru coordonare, desenul ne ajută să percepem mai bine ceea ce vedem şi să avem o idee mai clară despre culori, forme şi lumină. Învăţând să desenăm, nu devenim doar posesori ai unei noi aptitudini, ci avem parte şi de o educaţie, de alfabetizare vizuală. Desenând, ne extindem capacitatea de a vedea şi a înţelege cu adevărat ceea ce se află  în faţa ochilor noştri.

Ne-am obişnuit ca atunci când vedem ceva frumos, să vrem să păstrăm cât mai mult imaginea respectivă. Aşa că ne scoatem telefoanele sau aparatele de fotografiat şi imortalizăm momentul. Problema cu fotografia, însă, este că odată ce apăsăm butonul de declanşare, aproape că uităm să ne mai uităm la lucrul care ne-a furat privirile şi ne-a făcut să vrem să scoatem aparatul la început. Mai mult, ştiind că fotografia e stocată în memoria aparatului, e ca şi cum în a noastră nu trebuie să mai existe şi nu ne mai uităm niciodată la ea, deşi asta a fost intenţia iniţială.

Atunci când fotografia era la început, criticul de artă John Ruskin remarca cât de puţin se pricep turiştii să-şi amintească locurile fabuloase pe care le-au întâlnit în călătoriile lor. Imediat ce aceştia îşi iau privirea de pe o privelişte sau un monument splendide, imaginea acestora păleşte iar oamenii merg mai departe, mulţumindu-se cu acumularea de suveniruri şi apăsarea butonului declanşator al aparatului de fotografiat.

În opinia criticului, cel mai bun lucru ar fi ca, atunci când surprindem momente şi locuri frumoase, să le desenăm, indiferent dacă avem talent sau nu. Tot Ruskin adăuga că experienţa l-a învăţat că nu există nimeni care să nu poată desena deloc şi că, odată ce te apuci de învăţat, nu vei fi doar capabil să redai ceea ce vezi, dar vei putea şi să apreciezi lucrările altora (în loc să vorbeşti despre ele cu cuvinte de împrumut).

Ruskin estima un total de vreo 150 de ore de practică, ceea ce pentru discipolul deja speriat nu sună deloc la fel de intimidant ca regula de 10,000 de ore a lui Malcolm Gladwell. Diferenţa ar fi, totuşi, că 150 ore înseamnă a trece de la dezgustător de incompentent la a fi cu adevărat bun, pe când cele 10,000 de ore pe care Gladwell le-a pomenit în Excepţionalii vorbesc despre nivelul superior, acela de expert în domeniul respectiv.

Revenind la desen, Ruskin spunea că a desena înseamnă a vedea ceva cu adevărat, în loc de a-l surprinde în mod absent. Când desenăm ceea ce vedem, trecem de la poziţia de observator al frumuseţii la cea în care înţelegem părţile sale constituente. În general, oamenii văd foarte puţine detalii, orbi şi grăbiţi în a bifa cât mai multe obiective. Gloria omului, zice Ruskin, nu stă, totuşi, în a merge, ci în a fi. A încetini ritmul şi a observa chiar şi cele mai simple lucruri, a devenit pentru el mantră.

Personal, interesul meu pentru desen nu e mai mult decât un flirt nevinovat. Nu sunt pregătită pentru o relaţie serioasă, aşa că tatonez din când în când terenul. E uşurel şi amuzant. Am o idee foarte vagă asupra motivului care mă atrage spre desen, e neclară atracţia încă, dar ştiu că nu trebuie să fii mereu pe de-a-ntregul pregătit să faci ceva, să ai toate justificările şi argumentele. Poţi să faci, pur şi simplu, şi înveţi oricum ceva despre tine.

Author: Ioana Ristea

Sunt curioasǎ şi-mi place sǎ învǎţ, îmi sunt dragi oamenii şi imperfecţiunile lor, cred în armonie interioarǎ şi încerc sǎ mǎ joc cât mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *