Despre identități fabricate, feminism, misoginism cultural și monștrii artei în 6 romane excepționale

„My plan was to never get married. I was going to be an art monster instead. Women almost never become art monsters because art monsters only concern themselves with art, never mundane things. Nabokov didn’t even fold his own umbrella. Vera licked his stamps for him.”

Suntem în primele zile ale lunii ianuarie, momentul acela în care majoritatea oamenilor încă se concentrează asupra realizărilor de până acum sau se gândesc la rezoluțiile ce și le-au propus pentru noul an. Nu-mi trec prea multe prin minte. Singurul lucru care mă frământă este întrebarea „cum poate o femeie împăca pasiunea pentru artă cu micile realități domestice?” Când vine vorba de artiștii de sex masculin acestora parcă li se cuvinte ca o lege, ca un drept din naștere să fie aroganți, combativi, solitari, absorbiți de propria lume fictivă și în mare parte detașați de orice obligații sociale, casnice. În timp ce din partea femeilor se așteaptă ca ele să pună viața domestică pe primul plan, păstrând arta ca pe un accesoriu pentru ocazii speciale. Această dilemă mi-a trezit interesul pentru următoarele romane care încearcă să-i caute un răspuns sau cel puțin să-i surprindă toate nuanțele:

Dept. of Speculation

1. Dept. of Speculation, de Jenny Offill

 „The Buddhists say there are 121 states of consciousness. Of these, only three involve misery or suffering. Most of us spend our time moving back and forth between these three.” 

 Fragmentat și totuși ca un flux al conștiinței, un mozaic alternând vignete ce redau viața unui cuplu cu fapte și citate din tot felul de surse (studii științifice, proverbe străine, poeme), romanul scris de Jenny Offill este o ficțiune domestică ambițoasă în care distilarea se mânuiește cu o neașteptată precizie și care îți lasă impresia că citești postările celui mai inteligent/literat prieten al tău de pe facebook. Povestea este cea a unei scriitoare-profesoară din New York care după publicarea primului roman și nașterea copilului se simte exilată în normalitate, în claustrofobia unei vieți domestice, în ciuda dorinței sale de a deveni un “art monster”. Pe lângă faptul că personajele nu au nume, ci sunt prezentate ca niște roluri, stereotipuri (soția, soțul, copilul), de la un punct naratorul începe să se refere la sine folosind persoana a III-a, amplificând aceste roluri și sugerând o scindare, rupere de realitate. 

How to Build a Girl

2. How to Build a Girl, de Caitlin Moran

 „Because what you are, as a teenager, is a small, silver, empty rocket. And you use loud music as fuel, and then the information in books as maps and coordinates, to tell you where you’re going.” 

Cu un titlu ce cu siguranță stârnește curiozitate, plin de umor și mustind a feminism, romanul bifează acele nevoi specifice oricărui adolescent- tânjirea după iubire, popularitate, recunoaștere a talentelor- și felul în care clasa socială căreia îi aparține interferează cu acestea. Autoarea sugerează că identitatea nu se conturează odată cu înaintarea în vârstă, ci mai degrabă este ceva ce fiecare trebuie să-și construiască folosindu-se de resursele pe care le are la îndemână, uneori trebuind să se oprească pentru a-și evalua progresul, alteori să distrugă tot și să o ia de la capăt. Astfel facem cunoștință cu naratoarea, o fată de 14 ani, din Wolverhampton, pe nume Johanna Morrigan. Adolescenta, nemulțumită de propria-i realitate, considerând că ceea ce vrea ea să fie nu a fost inventat, conștientă că anii adolescenței sunt o serie de experimente în testarea limitelor pentru valorile pe care societatea  le atribuie femeii, alege să se reinventeze, construindu-se din frânturi preluate de la eroii săi și inspirată în mare parte de Dolly, nepoata lui Oscar Wilde. Unde o va duce această nouă identitate rămâne de aflat citind cartea.

The Flamethrowers

3. The Flamethrowers, de Rachel Kushner

 “Making art was really about the problem of the soul, of losing it. It was a technique for inhabiting the world. For not dissolving into it.” 

 Comparat cu o versiune contemporană pentru romanul lui Flaubert, “Sentimental Education.”, Flamethrowers este în principal povestea unei tinere motocicliste din Nevada pe nume Reno, aflată în căutarea aventurii și mutându-se în New York cu gândul de a se afirma în lumea artei- traiectorie care o va plimba printr-un mediu dominat de sexul masculin. Va descoperi aici un univers nou, ai cărui locatari cred în inutilitatea adevărului și se luptă cu constatarea că viețile lor s-ar putea să nu fie relevante, o lume unde nimeni nu e ceea ce pare a fi pentru că toți își fabrică identitatea cu aceeași nonșalanță cu care fac artă. Așa cum e de așteptat, ținând cont de titlu, lucrurile au tendința de a lua foc, atât la propriu cât și figurat.

The Blazing World

4. The Blazing World, de Siri Hustvedt

 “We live inside our categories and we believe in them, but they often get scrambled. The scrambling is what interests me. The mess.”

Eroina acestui roman- despre ambiguitate și mutabilitate, dreptul de autor, gen sau memorie, plin de ironie, izbuncniri de sinceritate, adevăruri dureroare despre artă și sexism- este Harriet Burden, cea care insistă să fie numită Harry, o artistă din New York-ul secolului 20, ce pare să trăiască în umbra soțului, un notoriu dealer de artă. Sentimentul de a fi o victimă a  misoginismului cultural devine atât de intolerabil încât o determină să pornească un experiment cu scopul de a obține răzbunare, astfel că va ajunge să convigă trei bărbați din lumea artei să-i prezinte lucrările sub semnătura lor. Stilul său pe care criticii îl condamnau ca fiind prea sentimental, acum se bucură de o apreciere neașteptată, dar răzbunarea sa are un gust dulce-amărui, pentru că bărbații sunt bărbați, mânați de orgoliu, de propriile ambiții așa că lucrurile nu evoluează cum era de așteptat. Egomaniacă, auto-distructivă, un omnivor intelectual mânat de dorințe, revoltată împotriva propriei mortalității sau relevanțe, consumată de apetitul pentru recunoaștere, Harriet ajunge să fie văzută, la fel ca atâtea femei inconveniente de dinaintea ei,  drept o fantezistă isterică.

 

5. Florence Gordon, de Brian Morton

 “Take the risk that you’ll end up regretting your speech, because it’s better than regretting your silence.” 

 Mimând ritmurile unei vieți pline de contradicții, clarificând sensul lucrurilor și nelăsându-te să zaci confortabil în convenționale pietăți, amuzant și ingenios, sfidând ideea că personajelor feminine trebuie să fie plăcute, romanul scris de Brian Morton are în centru o vârstnică intelectuală și puternic feministă, o figură emblematică pentru al doilea val al mișcării de emancipare a sexului slab. Stridentă, caustică, intimidantă, mereu indignată de câte ceva, Florence Gordon trăiește în Manhattan și o regăsim chiar din primele pagini scriindu-și memoriile. Nu se simte bătrână și nu încercă să se întoarcă în trecut, ci trăiește prezentul din plin, fermă în propriile-i principii. Nu are timp de pasivitate și nu-i pasă de felul în care ceilalți îi interpretează gesturile, o descoperim fugind de la propria petrecere-surpriză, aruncând telefonul unei cunoștințe în vin sau uitând numele singurei sale nepoate. Autorul surprinde cu subtilitate perspectivele idealiste și realiste, contrastul dintre rigoarea intelectuală și fluiditatea emoțională, scoțând în evidență felul în care femeile își transmit de la o generație la alta povești și instinctul de supraviețuire.

How Should a Person Be?

6. How Should a Person Be? de Sheila Heti

“We tried not to smile, for smiling only encourages men to bore you and waste your time.” 

Acest colaj semi-autobiografic și comic al unei generații narcisiste cu adolescență prelungită, o parodie a scenei artistice din Toronto, un traseu Don Quixote-esque în varianta generației facebook, care sugerează că arta poate fi și banală, umilitoare sau vulgară, va fi cu siguranță în mod special pe gustul fanelor unor seriale precum Girls sau Sex and the city. Lipsită de autocenzură, flegmatică vis-à-vis de propriul egocentrism, reconstruindu-și realiatatea, Sheila, personajul central este versiune fictivă a autoarei și trăiește în Toronto printre alți tineri artiști. Încercând să termine de scris o piesă, aceasta se află de fapt în căutare unui sine care să o satisfacă, dar ce e sinele și cum știi să alegi când ai atâtea modele la dispoziție?

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *