Depersonalizarea. II. Aprofundare și tratare.

„Mintea, în felul său propriu şi prin ea însăşi, poate face din paradis un infern şi din infern un paradis.”  John Milton

Depersonalizarea poate fi cea mai fascinantă formă de alienare dacă o privim din afară, poate chiar utilă dacă ne referim la artiștii care pot profita de asemenea trăiri pentru a crea adevărate capodopere sau la activitățile militare în caz că-i dăm crezare locotenentului-colonel Dave Grossman, care în cartea sa, On Killing, sugera că antrenamentele militare creează în mod artificial în soldați acest sindrom de depersonalizare pentru a suprima empatia. Mai sunt și unii care susțin că depersonalizarea ar fi sinonimă cu starea aceea de Samadhi despre care vorbea Osho, cu iluminarea. Dar în rest, nu e altceva decât o doză suplimentară de stres, un factor care împiedică individul să trăiască o viață normală afectându-l pe toate palierele. Să vezi, să auzi, să atingi și totuși nimic din toate astea să nu-ți producă vreo senzație, să fii secat de emoții- nu cred că e ceva de dorit.

Descrisă mai întâi în literatură, depersonalizarea a fost utilizată ca termen clinic abia în 1898 de psihologul Ludovic Dugar, referindu-se la o stare “in which there is the feeling or sensation that thoughts and acts elude the self and become strange; there is an alienation of personality – in other words a depersonalization” și recunoscând faptul că a preluat acest cuvânt de la filozoful suedez Henri Frédéric Amiel care nota în The Journal Intime ( 8 iulie 1880) că “I find myself regarding existence as though from beyond the tomb, from another world; all is strange to me; I am, as it were, outside my own body and individuality; I am depersonalized, detached, cut adrift. Is this madness?”

 “The progress of an artist is a continual self-sacrifice, a continual extinction of personality… It is in this depersonalization that art may be said to approach the condition of science.” T.S. Elliot

 Să simți că ești pe pilot automat, lipsit de control sau voință, străin de propriul sine, de persoana pe care o vezi în oglindă, un simplu spectator al propriei vieți- acestea nu semnalează neapărat o boală în sine, ci, după cum am menționat și în articolul precedent, pot marca un sindrom, un mecanism de apărare declanșat pe fondul unei traume emoționale. Astfel că vindecare ei se poate realiza prin procesarea amintirilor traumatizante, prin lucrul cu anxietatea și diminuarea/eliminarea tendinței obsesive de concentrare pe sine și ruminare existențială. Aceste trei arii, numite triunghiul DP (traumă, anxietate, obsesie) trebuie abordate individual.

Trauma– Prima tendință a celui căruia i se prezintă această cauza este aceea de a nega, spunând că e ridicol, nu a fost abuzat de nimeni din familie sub nici o formă. Nu uita că trauma e o durere psihică atât de intensă încât, pentru a te proteja, mintea te împiedică să fii conștient de ea. Altă greșeală este aceea că majoritatea oamenilor când aud cuvinte precum traumă sau abuz se gândesc la cele de tip fizic, sexual, pe când eu aici mă refer la abuzul psihic, la neglijarea unui copil, captivitatea/abandonul, emotional mis-mirroring ( a forța un copil/a-i repeta că trebuie să simtă o anumită emoție când el de fapt simte altceva), perceperea copilului ca pe un obiect de valoare sau ca pe o extensie a părintelui, impunerea unui sentiment de vină.  O altă problemă strâns legată de depersonalizare este atașamentul dezorganizat, acesta afectând abilitatea de a procesa emoțiile, deterinând disocierea lor pentru a evita durerea extremă.

”The total body is impersonal. Identity is like a bird of prey hovering far, far above the sleep in which we peacefully go about leading our real life, living our true story. When we wake up, the bird plunges down upon us, and it is during its descent, before it has touched us, that we must move faster that it does and speak.” Barthes

Depersonalizarea poate fi înspăimântătoare, dar nu e la fel de nocivă precum alte tulburări. Asta, desigur, nu înseamnă că nu trebuie tratată. Depersonalizarea nu beneficiază de cine știe ce tratament efectiv din cauză că a fost adesea neglijată de comunitățile de psihiatri, ba chiar este confundată uneori cu tulburarea bipolară (Despre interpretările pe care Van Gogh le dădea realității în operele sale de artă se spune că au fost pe fondul consumului de absint sau al unei tulburări bipolare. Greșit. Noi cercetări susțin că acesta ar fi suferit de epilepsia lobului temporal, o boală strâns legată de depersonalizare.)Nici un tratament medicamentos specific nu există, dar s-a constat o oarecare eficiență a unor combinații de anxiolitice. Iar un studiu realizat în 2011, deși a arătat efecte pozitive de pe urma aplicării de TMS (stimulare magnetică transcraniană),  nu a obținut aprobare de la FDA.

Pentru că nu întotdeauna te poți bucura de sprijinul cadrelor medicale, dar mai ales fiindcă orice schimbare trebuie să pornească de la tine, iată câțiva pași pe care îi poți face, nu neapărat pentru a te vindeca de depersonalizare, dar măcar pentru diminuarea ei:

  • Citește. Trăim vremuri în care avem acces aproape nelimitat la informații, nu ai nevoie de cine știe ce resurse financiare, te poți documenta citind articolele online despre depersonalizare, eventualele studii sau cărți în format electronic disponibile. Simpla recunoaștere și diagnosticare a acestei condiții poate avea beneficii terapeutice
  • Caută persoane care trec prin aceeași stare. A știi că nu ești singur în această suferință  poate fi un pas enorm în reducerea stresului și îmbunătățirea calității vieții tale.
  • Stabilește dacă experimentezi depersonalizarea ca simptom sau sindrom, ca un simplu episod sau o stare de lungă durată, dacă  nu cumva a fost declanșată de deprivarea de sonm, abuzul de droguri recreaționale, anestezice, sau pe fondul unei situații foarte stresante, a unei anxietăți extreme
  • Socializează. Lipsa contactului cu ceilalți poate duce  la o amplificare a sentientului că ești rupt de rlule
  • Evită rutina pentru a diminua sentimentul acela la care te referi când spui că simți că ești pe pilor automat, că totul e mecanic.
  • Nu te lăsa controlat de anxietate. Depersonalizarea e ca un fel de “psychological pain killer”, apare pentru a nu te lăsa să fii paralizat de frică.
  • Evită drogurile. Unele sunt făcute tocmai pentru a-ți crea acest sentiment de depersonalizare.
  • exerciții. Este o modalitate de a te simți conectat cu trupul tău.
  • Setează-ți țeluri și provocări. Depersonalizare poate apărea pe fondul sentientului că tu ești/ că viața ta e inutilă
  • Scrie. Știi bine că scrisul e considerat de multă vreme o terapie eficientă.
  • Meditează. Asta îți va reduce stresul și anxietatea.
  • Ia o pauză. Petrecând majoritatea timpului în fața computerului, televizorului sau la telefonului e ca și cum ai trăi într-o altă realitate, e normal să te simți deconectat. Așa că încearcă să îți faci timp și pentru propria realitate.
  • Dormi. Somnul este un factor puternic în declanșarea depersonalizării.
  • Încearcă terapia cognitiv-comportamentală. Aceasta este o formă de terapie ce studiază tiparele folosite în gândire și felul în care uneori pot crea probleme de ordin psihologic.
  • Când toate aceste sfaturi eșuează în a-ți fi de folos, a-ți îmbunătăți starea, trebuie să conștientizezi că e cazul să apelezi la un doctor.


Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *