Depersonalizarea. I.Definiție, simptome și reprezentări în literatură, cinematografie și pictură

 ”If the doors of perception were cleansed every thing would appear to man as it is, infinite. For man has closed himself up, till he sees all things through narrow chinks of his cavern.” (William Blake)

“La  început e doar un sentiment de frustrare, vrei să îți amintești momentul în care ai închis laptopul, l-ai pus deoparte, te-ai acoperit și ai adormit. Te chinui. Te chinui, dar nu reușești, de parcă ți s-ar fi tăiat la un moment dat filmul. Te chinui, apoi brusc își aduci aminte, știi sigur că nu ai dormit deloc toată noaptea. Ai stat pe marginea patului, cu laptopul în brațe, dar nu îți amintești ce ai făcut. Începe panica. Cine era în locul tău și unde erai tu? Realizezi că ai fost fără să fii. Nu, nu ai fumat, băut, luat pastile sau alte prostii. E doar tulburarea aceea disociativă numită depersonalizare. Un moment în care durerea intensă, fizică și emoțională, deconectează monitorul intern de prezentul pe care îl trăiești și îți împinge conștiința într-o zonă de confort unde să te simți în siguranță, un fel de panic room. Te trezești în afara timpului, trupului, blocat într-un stază care sfidează temporalitatea mentală. În fond, fiecare trăiește un timp numai al său, intra-individual, și aderă la un consens extern pentru a-l valida social. Uneori, un ceas nu înseamnă nimic, o secundă poate fi totul.”

 Deși DPD (depersonalization disorder/depersonalizarea) afectează mai mulți oameni decât schizofrenia sau tulburările bipolare, puținor doctori le este cunoscută și o pot identifica (fiind adesea etichetată greșit). Cel mai frecvent se întâlnește la oamenii creativi sau la cei care au suferit un abuz emoțional (depersonalizarea acționând în astfel de cazuri ca un mecanism de apărare). Nevoia de perfecțiune, așteptările nerealiste pot declanșa o anxietate puternică, atacuri de panică ce culminează cu declanșarea unei disocieri de tipul depersonalizării sau derealizării (sora ei geamănă).

Știi că suferi de depersonalizare dacă te regăsești în următoarele: senzația că trăiești într-un vis, un film sau o carte, că lucrurile din jurul tău nu sunt reale, că tu nu exiști sau te privești din afară, o amorțeală a simțurilor și încetinire/înghețare a răspunsurilor la stimulii din jur, impresia că obiectele din jur sau părțile propriului corp sunt deformate, teama de a părăsi casa, imposibilitatea de concentrare, sentimentul de jamais-vu.

 Depersonalizarea este relativ rară ca boală în stare pură. Mai frecvent ea este un simptom asociat cu alte afecţiuni. Peste 50% din cazurile cu depresie majoră, fobie socială sau tulburare de panică prezintă ca simptom tulburarea de depersonalizare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că “experienţele de depersonalizare sau de derealizare induse în mod voluntar în practicile meditative şi de transă, care sunt predominante în multe religii şi culturi, nu trebuie să fie confundate cu tulburările de depersonalizare” (DSM-IV, p. 488).

Pe post de introducere în depersonalizare, sau dacă sunteți în căutarea unei variante light de prezentare a acestei tulburări, cel mai indicat ar fi filmul Numb, o comedie romantică apărută în 2007 și avându-l în centrul atenției pe Matthew Perry (Friends), interpretând un bărbat diagnosticat cu acest sindrom. Scenariul este în mare parte autobiografic, bazat pe experiența regizorului Harris Goldberg cu DPD, declanșată de consumul de marijuana. Deși nu se folosește de efectele vizuale la care ne-am aștepta, rămânând destul de ancorat în realism, interpretarea lui Matthew Perry este remarcabilă, ochii acestuia exprimând cu abilitate vidul care rămâne atunci când pare că sufletul, sinele dispare. Deși nu aduce nimic nou sau excepțional pe alte paliere, am putea spune că Numb este un film curajos, fiind prima oară când depersonalizarea este folosită într-un proiect cinematografic.

 

Depersonalizarea a apărut în literatură înainte de a fi identificată în medicină, așadar nu o întâlnim numai în lecturile de specialitate ci și în câteva romane extrem de cunoscute cum ar fi Foamea, de Knut Hamsun (1890), dar cel mai evidentă fiind în Străinul lui Albert Camus (1942). Însemnările din subterană ale lui Dostoievski și Aleph-ul lui Borges par a fi traversate de aceeași temă, iar despre Sartre se zice că o descrie cu o acuratețe înfiorătoare în Greața.

O teorie remarcabilă asupra depersonalizării întâlnim și la T.S.Eliot când vorbește despre relația dintre poem și poet, afirmând că trecutul nu e niciodată mort, ci trăiește în prezent și că dacă abordăm poetul cu o minte deschisă “We shall often find that not only the best, but the most individual parts of his work may be those in which the dead poets, his ancestors, assert their immortality most vigorously. Again if he is a great poet, he alters his work in no small scale. So what is a sort of flowing out and in. But while in giving he asserts his individuality, in taking he has to repress it. The progress of an artist is a continual self-sacrifice, a continual extinction of personality.” Aceeași idee, poate mai clar enunțată, o repetă și aici: “Poetry is not a turning case of emotion, but an escape from emotion. It is not the expression of personality, but an escape from personality. 

Alienarea, izolarea și percepțiile alterate au fost dintotdeauna instrumente folosite de artiști în procesul de creație. Deși mai puțin populară decât alte tulburări de personalitate, depersonalizarea și-a pus amprenta asupra multor domenii, astfel că reprezentări ale sale putem întâlni și în artele vizuale. Țipătul, unul dintre cele mai recognoscibile opere de artă și cea mai faimoasă lucrare a pictorului Edvard  Munch este fără îndoială și  cel mai bun exemplu în acest caz. Această pictură surprinde un infern personal, durerea paralizantă, agonia și anxietatea universală a omului modern. Alter egoul scheletic al lui Munch, care s-a trezit cu diagnosticul de tulburare de depersonalizare și parodiat de Warhol, merită toată atenția fiind o reprezentare vizuală unică a panicii, și o ”zeitgeisty little outburst of psychosis”. Munch a realizat 4 versiuni ale tabloului între 1893 și 1910. Varianta din 1895 include și următoarele cuvinte:“I was walking along a path with two friends – the sun was setting – suddenly the sky turned blood red – I paused, feeling exhausted, and leaned on the fence – there was blood and tongues of fire above the blue-black fjord and the city – my friends walked on, and I stood there trembling with anxiety – and I sensed an infinite scream passing through nature.”

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

1 thought on “Depersonalizarea. I.Definiție, simptome și reprezentări în literatură, cinematografie și pictură”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *