Dark City sau despre memoria noastră fictivă

“Au ridicat trădarea la rangul de artă, /arta de a trăi viața altcuiva./ Pentru a-mi altera memoria,/ au inventat somnul, o moarte mică,/ nu știau că realitatea se poate deriva în vise,/ amintindu-mi de Oro și caietul nostru naiv./ Atunci, ca să-mi exorcizeze visul, m-au exilat/ într-un ospiciu confortabil, numit realitate.” 

Memorie și ficțiune. Ai impresia că le poți separa, că știi care e una și care e cealaltă, chiar și atunci când se întrepătrund. Adevărul e că te înșeli, totul e fals și adevărat în același timp pentru că ceea ce s-a întâmplat cu adevărat și ce îți amintești că s-a întâmplat sunt două lucruri diferite. Amintirile, după cum au dovedit-o numeroase studii, nici măcar nu sunt întotdeauna ale tale.

“If you prize your memories, don’t write them down (because that solidifies them forever in a form that freezes out all others).”

Îți amintești de câte ori te-ai certat cu cineva asupra unei amintiri comune? Cât de frustrant era faptul că acea persoană susținea o versiune diferită de a ta și cum aveai impresia că minte, că te manipulează și întoarce lucrurile după cum îi cade mai bine. Dacă ți se întâmplă des, poate că acum ar fi cazul să încetezi a mai crea conflicte din așa ceva pentru că nu e vina nimănui. Adevărul nu e nici la tine și nici la celălalt. Indiferent cui îi aparține, fiecare amintire e alterată de o mulțime de factori externi și interni, de persoanele cu care intră în contact, atât de trecut cât și de contextul în care revine.

 

 Memory is like fiction; or else it’s fiction that’s like memory.” Haruki Murakami

Cam toată lumea are impresia că memoria funcționează ca orice alt mediu de stocare a informațiilor care va reda o copie virtuală identică a lor, când de fapt ea este construită/ reconstruită ca un fel de pagină de Wikipedia (zice Elizabeth Loftus), pe care poți să o modifici, dar la fel pot face și alții. Amintirile sunt mai degrabă ca un reportaj, doar pentru că sunt spuse sub forma unei povești nu înseamnă că nu sunt adevărate. Dar uneori coerența bate corespondența și astfel omul ajunge să prezinte ceva real, dar într-o manieră ușor alterată care să servească mai bine scopului său.

Între memorie și ficțiune există un proces de simbioză, fiecare se hrănește și se construiește cu ajutorul celeilalte. Oricine, indiferent cât de inteligent sau educat ar fi, devine uneori victima amintirilor ficționale. Nu intenționat, dar se poate întâmpla ca oamenii să plaseze tot felul de indicii false în experiențele pe care ți le amintești și astfel îți distorsionează, contaminează și schimbă amintirea. Nici măcar intensitatea amintirilor sau copleșitoarea putere senzorială pe care o au nu este o garanție a veridicității lor, pentru că acestea sunt vulnerabile la sugestie, manipulare, sau la vechile nevoi ale povestirii.

“Memory is fiction. We select the brightest and the darkest, ignoring what we are ashamed of, and so embroider the broad tapestry of our lives.”  Isabel Allende

După numeroasele cercetări realizate în ultimii ani asupra procesului de reconsolidare a memoriei, sau a felului în care reprezentarea neuronală a amintirilor este constant alterată (Freud a numit acest proces Nachtraglichkeit, sau retroactivity), în anul 2000, Karim Nader, Glenn Shafe și Joseph LeDoux au demonstrat ceva destul de șocant:

Memoria nu este o înregistrare perfectă a trecutului. Oricât ar părea de ciudat, amintirea la care apelezi cel mai rar este cea mai veridică fiindcă a fost editată de mai puține ori. Prin urmare, cu cât îți amintești ceva mai mult, mai des, cu atât mai puțin adevărată va fi acea amintire (ca și cum i s-ar fi întâmplat altcuiva). Pare o replică scoasă din cărțile de terapie post-traumatism, un sfat numai bun de urmat atunci când vrei să te detașezi de ceva care ți-a produs durere fizică și emoțională. Problema e că funcționează mereu, indiferent de voința ta, astfel că ajungem la o concluzie extrem de gravă: psihoterapia poate fi unul dintre acei factori ce declanșează/induc amintiri false. Îți dai seama ce implicații au astfel de descoperiri asupra veridicității martorilor cheie în anumite procese? (oare câți oameni nevinovați au fost condamnați doar pentru că singurul martor a avut o amintire parțial ficțională despre ceea ce a văzut?)

“The most important memories are those you make up. The link between memory and fiction is that fiction relies on memory to create that sense of authenticity without which we wouldn’t .”

Nimeni nu spune că acum că știi astfel de lucruri ar trebui să nu mai dai doi bani pe amintiri sau să le etichetezi ca fiind în întregime false. Poți să le prețuiești în continuare, chiar și pe acelea care nu au nici un sâmbure de adevăr în ele, important e să conștientizezi că o mare parte din memoria oricărui om e ficțională.

“Memory is fiction . All memory is a way of reconstructing the past. The act of narrating a memory is the act of creating fiction.” Damon Galgut

 Această alterare a amintirilor (nu vorbesc despre acel tip de alterare a amintirilor ca simptom al unor boli sau indus în urma consumului de substanțe psihotrope) este o temă căreia abia în ultimii ani oamenii de știință au început să-i acorde atenție. Astfel că reprezentările sale în literatură și cinematografie sunt puține. Însă cea mai interesantă, descoperită de mine, este realizată printr-un excelent SF al anilor ’90, Dark City. Acesta a constituit punctul de plecare pentru alte 3 filme populare, Matrix, Inception și The spotless mind of the eternal sunshine, dar a rămas în umbră fiind lansat cu un an înaintea Matrix-ului și neavând sex-appealul (Keanu Reeves, Carrie-Anne Moss ) sau efectele speciale ale acestuia din urmă.

 The Crow va fi ținut minte mereu ca fiind ultimul act al lui Brandon Lee,  însă puțini și-l amintesc și pe regizorul acestuia, Alex Proyas, cel care împreună cu David S. Goyer(Da Vinci’s Demons,  FlashForward, The Unborn, Blade, The Dark Knight) și Lem Dobbs (Kafka, FearItself) a realizat Dark City. Adică un fel de “Dick Tracy meets Kafka in the Matrix” amintind de capodopera lui Fritz Lang, Metropolis (1927), de pictura lui Edvard Munch sau Edward Hooper,  înglobând motive din mitologia greacă și tot felul de referințe cinematografice (Nosferatu, Vertigo, The Twilight Zone) sau literare (Philip K. Dick, Kafka, Orwell). Interpretat de teologul Gerard Loughlin ca fiind o repovestire a alegoriei peșterii (Platon), visceral și cerebral, Dark City este un amestec de pulp și ”neo-noir-ish detective story”, de psihadelic și gothic.

Având ca motto “Forget the sun. Forget time. Forget your memories”, Dark City nu e un film pentru spectatorii pasivi, explorând repercusiunile ‘last Thursdayism’-ului (ideea că lumea a fost creată joia trecută, dar nu suntem capabili să realizăm) dar și identitatea omului, ridicând întrebări precum: În ce măsură ne definesc amintirile? Sunt reale? Sunt ale noastre? Se ascunde oare sufletul în amintiri?

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *