Curajul de a cere ajutorul

Încercăm să facem totul singuri. Pentru că e mai bine aşa. Doar toată lumea spune că e periculos să laşi cheia fericirii tale în buzunarul altcuiva.

Iar atunci când întâmpinăm un obstacol, ne opintim, scrâşnim din dinţi şi ne trăim viaţa cu pumnii strânşi, ascunşi în noi, lăsându-i pe oamenii din jur să vadă doar partea luminoasă a luptei noastre. Facem tot efortul ăsta numai pentru a nu părea că avem nevoie de ceilalţi, că nu ne descurcăm, că nu suntem nişte adulţi responsabili, capabili să îşi rezolve singuri problemele. De parcă maturizarea vine la pachet cu vreo super-putere care preschimbă în scrum tot ce ar putea fi greu.

Şi întotdeauna facem „bine” atunci când cineva ne întreabă, mai mult sau mai puţin de complezenţă, cum o mai ducem cu fericirea, pentru că nu vrem să ne compromitem scutul găunos de respectabilitate socială. Asta ar fi o dovadă de slăbiciune, iar persoana care ne-a întrebat cu siguranţă vrea să evite o rundă de văicăreală. Nici nu e nevoie să ne-o spună…
Am ajuns să confundăm încrederea în ceilalţi cu vulnerabilitatea, sinceritatea căderilor noastre cu o înfrângere în ochii celorlalţi, aşa că preferăm să mimăm fericiri pe care nu le avem, preferând invidia pentru poleiala în care ne ambalăm viaţa, unei compasiuni oneste.

Adevărata putere însă nu are de-a face cu măştile, ci cu chipurile obosite, nesigure şi neliniştite din spatele lor.

Curaj înseamnă să poţi cere ajutorul, să întinzi încrezător mâna către celălalt, convins că te va prinde, nu să te baricadezi în spatele propriilor tăi demoni, care te îndepărtează de tot ceea ce ţi-ar putea fi alinare.

The Art of Asking: How I learned to stop worrying and let people help
Este una dintre cele mai preţioase lecţii învăţate de artista Amanda Palmer (excentrica soţie a scriitorului Neil Gaiman), în perioada în care, după terminarea facultăţii de arte, şi-a câştigat existenţa ca statuie vivantă.

Nemişcată, îmbrăcată într-o rochie extravagantă de mireasă, amintind întrucâtva de universul întunecat al lui Gaiman, Palmer îşi privea profund prietenii-spectatori, veniţi, de multe ori, tocmai în căutarea acestei priviri mute care vorbea sufletelor lor.

În cartea sa controversată The Art Of Asking (Or How I Learned To Stop Worrying And Let People Help),  descrie toată această experienţă ca pe una revelatoare pentru întreaga ei viaţă. Oamenii lăsau în cutia de tinichea din faţa ei câţiva dolari, în schimb primeau o floare, dar mai ales sentimentul apropierii umane, emoţia, convingerea că cineva îi „vede”, pentru că strania mireasă le dăruia bucăţi din ea tuturor celor dispuşi să le primească.

Povesteşte că tot ce i s-a întâmplat atunci a fost ca o şcoală pentru drumul ei neconvenţional în industria muzicală. La început cu Dresden Dolls şi acum cu The Grand Theft Orchestra, muzica Amandei Palmer, între cabaret, rock′n′roll şi orice altceva, a fost un protest contra aparenţelor, la fel cum cartea ei face cântece din cuvinte şi-şi creează propria melodie din poveşti despre daruri şi întâlniri.

Deşi nu putem trăi (frumos) fără sprijinul celor din jurul nostru, ne este teamă să-l cerem, iar The Art Of Asking (Or How I Learned To Stop Worrying And Let People Help) încearcă să găsească o explicaţie acestor frici de a depinde de iubirea, afecţiunea, răbdarea şi bunăvoinţa celuilalt.

Palmer face din încredere un sport-extrem, aruncându-se în gol fără plasă de protecţie, asigurându-şi supravieţuirea doar din mâini întinse spre ea, care ştie că nu o vor lăsa vreodată să cadă. Când merge cu trupa în concerte, doarme în casele străinilor binevoitori pe care i-a anunţat pe Twitter că are nevoie de un loc unde să stea, muzica ei poate fi descărcată gratuit, pentru că ascultătorii ei simt nevoia să o răsplătească altfel – de multe ori, concertele s-au transformat într-o sesiune ad-hoc de strângere de fonduri, pentru ca Amanda nu vrea ca oamenii să fie nevoiţi să dea bani, ci să aleagă acest lucru.

Are o libertate interioară intimidantă, trăieşte arzând şi încălzindu-i, cu flăcările ei, pe oamenii care-i sunt pe aproape. Şi pe care încă îi vede – de pe scenă, de pe stradă, dintr-o librărie unde s-a apucat din senin să cânte, de pe o canapea uzată din casa unui fan-prieten generos, din muzica ei, din versurile ei, din poveştile ei.

Crede că rostul oricărui artist este să apropie oamenii şi să le deschidă drumurile spre curajul lor interior şi reuşeşte să facă asta pentru că îi „vede”, ajungând astfel la nivelul „ninja” al legăturilor umane.

„Este o diferenţă între a vrea să fii privit şi a vrea să fii văzut. Când eşti privit, îţi poţi ţine ochii închişi. Absorbi energia, eşti în lumina reflectoarelor.

Când eşti văzut, trebuie să ai ochii deschişi, pentru a-i vedea şi recunoaşte pe cei care-ţi sunt martori. Accepţi energia primită şi generezi energie. Creezi lumină.

Prima cale ţine de exhibiţionism, a doua de conexiune.

Nu toată lumea vrea să fie privită. În schimb, toată lumea vrea să fie văzută.” (The Art Of Asking (Or How I Learned To Stop Worrying And Let People Help), Amanda Palmer)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *