Colecţionarul de psihoze – John Fowles

Fiecare carte bună îşi povesteşte scriitorul. Când dau peste o frază minunat şlefuită, peste o exprimare care îmi face inima să bată puţin mai tare, n-am cum să nu mă gândesc la munca de Sisif artistic, prăfuit într-un birou, a lui Joseph Grand, personajul duios şi suferind de literatură, imaginat de Albert Camus în “Ciuma”.

Onorabil funcţionar de primărie, corect şi concret în tot ceea ce face, la încheierea programului se transformă într-un căpitan Ahab, în căutarea balenei sale albe – începutul perfect al unei cărţi. Scotoceşte fiecare bucăţică de sine, dă peste cap literele şi le reasamblează în combinaţii nebănuite, abandonează scrisul cu totul, pentru a-şi relua dulcea povară cu mai multă abnegaţie ca nicicând.

Toate astea pentru o singură şi nemaipomenită frază, care ar trebui să deschidă un drum fără sfârşit, parcurs de “eleganta amazoană” călărind o “frumoasă iapă” pe “aleile înflorate ale pădurii Boulogne” şi pe corzile sufletului neînţeles al micului Joseph.

Încremenirea lui Grand în acest început ţine şi de frica de ratare, de nevoia de a prelungi momentele primelor încercări, primelor greşeli (încă permise), dar mi se pare şi o mărturie a lui Camus despre explozia de căutări din spatele unei expresii care poate trece neobservată de un cititor grăbit.

De-asta, de fiecare dată când apare un volum de memorii sau când sunt publicate jurnalele unor scriitori pe care mă străduiesc să-i ghicesc în spatele poveştilor personajelor lor, îmi place să caut “probe” în favoarea unei bănuieli sau a alteia. Aşa că, atunci când am dat peste “The Journals”, a lui John Fowles, am fost foarte curioasă să descopăr resorturile sufleteşti ale scriitorului britanic postmodernist care şi-a făcut propriile reguli ale ficţiunii.

Am descoperit astfel că dintre primele sale cărţi a preferat volumul nepublicat “Tessarae”, revizuit şi adăugit, şters şi rescris de nenumărate ori, pe care a refuzat să-l lanseze nu pentru că nu ar fi crezut în valoarea lui, ci pentru că: “dacă-l publicam, şi-ar fi pierdut farmecul pentru mine, aşa cum s-a întâmplat cu toate celelalte”. Se pare că se asemăna, într-o oarecare măsură, cu Joseph Grand, jucându-se serios cu forma, pentru a nu-şi îngădui sfârşitul relaţiei sale cu vorbele scrise pe hârtie. Odată ce lumea întreagă avea acces la ele, cărţile nu-i mai aparţineau.

Conflictul atât de puternic în opera lui Fowles, dintre dorinţă şi bună-cuviinţă, dintre datorie şi sentimente i-a dominat viaţa, aflându-se într-o permanentă goană după adevărurile sale. Nemulţumit de “ofertele promoţionale” ale lumii, şi-a trăit angoasele într-un protest virulent contra a tot ceea ce nu a corespuns principiilor sale (adesea absurde, discriminatorii sau mărginite, dar întotdeauna asumate). Dacă arta s-a lăsat modelată de mâinile dibace ale fanteziei sale, viaţa s-a încăpăţânat să-şi urmeze propriul scenariu, mai mult sau mai puţin inspirat, în ciuda contestaţiilor vehemente ale lui John Fowles.

Francofilul autor al “The French Lieutenant’s Woman” era, în spatele uşilor închise ale puternicelor sale poveşti, un colecţionar, pasionat de antichităţi, de grădinărit, de păienjeni şi orhidee… Dar tot jurnalul îl dezvăluie ca fiind un soţ crud şi neîndurător, asemuindu-şi nevasta cu un “cadavru vorbitor, pe care-l urci în cârcă pe un munte. Câteodată sunt recompense: frânturi, clipe de fericire. Dar apoi cadavrul începe să se plângă, să strige…” Nici cu prietenii sau colegii săi nu s-a străduit să fie amabil, dar ceea ce răzbate din aceste amintiri aşternute pe hârtie, nu cu rigoare, ci cu autenticitate, este refuzul lui Fowles de a face concesii aparenţelor. Nu scrie pentru a fi admirat de posteritate, ci pentru a se elibera de un torent de emoţii negative pe care literatura nu mai poate să le încapă.

Psihopatul din “The Collector” sau tânărul captiv în jocurile fanteziei din “The Magus” sunt parte din el, nemulţumitul exilat în propria sa ţară, trăind izolat pe insula ideilor lui cu frontiere precise.

Adună psihoze, nevroze, prejudecăţi cu îndârjire şi fiecare pagină de jurnal pare un memoriu contra unei realităţi care nu-şi respectă promisiunile artistice. Dar este şi o lectură pasionantă, care nu ştii nicio clipă unde te poate duce, între derizoriul umanităţii şi inefabilul iubirii. Revenindu-şi dintr-un atac cerebral, Fowles constată că Elizabeth, până la un moment dat “cadavrul vorbitor”, se transformă în intraductibilul “my not nothing”.

Pentru că fiecare pagină este o nouă zi pe care, în “The Journals”, John Fowles şi-a dat şansa să o rescrie, cu ambiţia unui Joseph Grand, dar care-şi caută începutul perfect pentru viaţă, adunând mii de ciorne rupte, pătate, neplăcut redactate, pe care le face ghemotoc şi le azvârle agresiv în faţa realităţii…