Cititorii din peşteră

Ori de câte ori viaţa se dovedeşte a fi puţin mai mult decât putem îndura, într-un anumită perioadă a trăirilor noastre, cărţile devin refugiu pentru căutările de tihnă şi sens. Zăvorând uşa spre lumea care se înghesuie cu facturi, taskuri, note de serviciu, nemulţumiri şi nefericiri pe urmele gândurilor noastre, cuvintele rostogolindu-se în poveşti alină, vindecă, potolesc temerile şi curăţă zgura adunată peste zile.

De multe ori obosiţi, tracasaţi, apăsaţi de hârtii care nu spun nimic sufletelor noastre, bântuiţi de griji cărora le îngăduim să ne locuiască, lăsăm praful să danseze peste volumele uitate pe noptieră, pentru că trebuie să ne odihnim pentru o nouă zi de zbucium şi nelinişte.

Deschidem televizorul parcă programat să ne îndepărteze de noi şi să instaleze update-uri de frici şi ne îndepărtăm tocmai de mâna întinsă dinspre paginile unei cărţi, acolo unde visurile noastre colorate aşteaptă cuminţi să ne redeşteptăm din goana asta spre nicăieri.

Una dintre parabolele speciale despre rosturile poveştilor în lumea oamenilor mari este Cititorul din peşteră, scrisă de nonconformistul scriitor portughez Rui Zink.

Prieten al lui Saramago, „infractor” literar mărturisit („Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine e minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi”), pasionat de karate, dar şi de benzi desenate – în jurul cărora şi-a construit lucrarea de doctorat -, Zink este unul dintre cei mai subtili autori contemporani, un spirit liber, având emoţiile ca jucărie preferată, pe care o asamblează şi dezasamblează după bunul plac al istoriilor lui.

Şi într-un timp în care televizorul înghite cuvinte, relaţii, adevăruri, el îndrăzneşte să pledeze pentru cărţi şi misterele lor de necuprins, pentru aventura lecturii, pentru suspansul întâlnirilor cu tot felul de personaje nemaivăzute, pentru răbdare, aşteptare şi pentru bucuria confecţionată din cerneală neagră şi fibre de celuloză.

Cititorul din peşteră
Cititorul din peşteră urmăreşte „trenul gândurilor călătorind peste câmpii” care-l poartă pe un puşti de 15 ani, deprins cu micile hoţii de buzunar, dar şi cu cele mari, de suflete şi gânduri, până în grota unui monstru devorator de poveşti, Anibalector, care-l învaţă totul despre comorile ascunse de cuvinte.

„Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, răbdare, viaţă chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi doar cumpărat (sau, mai bine zis, vândut) de către însuşi stăpânul său, ceea ce de altfel mulţi dintre noi fac cu destulă plăcere şi, aş spune eu, la un preţ suficient de modic.” (Cititorul din peşteră, Rui Zink)

În bezna peşterii, cărţile sunt lumină; în nemişcarea pereţilor, cărţile sunt călătorie; în liniştea nopţii, cărţile sunt zgomotul vieţii; în necunoscut, cărţile sunt acasă.

Pentru adolescentul dezorientat, împins de-acasă de războiul personal al părinţilor săi aflaţi în divorţ şi ajuns pe nava unor marinari-piraţi, iar de-acolo în preajma lui Anibalector, aventura descoperirii cărţilor este aceea a salvării personale, a descoperirii lumilor dintre lumi.

Rui Zink scrie despre noi, cei grăbiţi, agitaţi, zoriţi de nu-ştim-ce, spre nu-ştim-unde, agasaţi de trafic, aglomeraţie, serviciu, nevoi şi dorinţe, despre cum ne refuzăm uneori răgazul de a ne întâlni cu acea carte care poate face ca totul să fie mai bine, mai uşor, care ne poate ajuta să ne regăsim într-o lume rătăcită.

Cititorul din peşteră spune cu umor tandru povestea întunericului din noi, pe care îl putem alunga folosindu-ne de lumina cărţilor, şi a copilăriei pe care o putem prelungi doar continuând să credem în puterea cuvintelor de a schimba lumea.

Ca şi în celelalte scrieri ale sale, Zink îl foloseşte ca model pentru stilul său literar pe Buster Keaton, clovnul sobru al filmului mut:

„tipul care nu zâmbeşte, aşa că depinde de tine să hotărăşti când e serios şi când face pe bufonul.

Mi se pare că genul ăsta de atitudine e foarte generoasă, pentru că îi lasă cititorului libertatea de a gândi. Într-o perioadă în care majoritatea cărţilor încearcă să nu insulte ignoranţa publicului, e o dovadă de generozitate să încerci să nu îi insulţi inteligenţa.”

Iar portughezul este unul dintre cei mai generoşi autori ai vremurilor noastre…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *