Cele patruzeci de reguli ale iubirii

o8 de Octavian (Joacadeamine)

Într-un post anterior spuneam că am brusc chef de o excursie în Konya, mic pelerinaj pe care vreau să-l fac pentru a vedea muzeul Mevlana și mormântul lui Rumi. Al doilea poet și mistic persan pe care-l citesc cu drag, după Hāfez, Rumi m-a cucerit de la primele versuri și cam în orice moment de liniște pe care-l am de când am citit traducerea în engleză a versurilor lui îl petrec încercând să găsesc un adăpost pentru cuvintele lui. Nu, nu m-am țicnit, nu am revelații de o spiritualitate dubioasă, nu mă atrag nici sufismul și nici dervișii – nu mai mult decât să vreau să văd cu ochii mei niște derviși dansatori, fix de bifat în agenda mea turistică. Dar relația mea cu niște cuvinte scrise în urmă cu aproape 750 ani rămâne, totuși, una foarte puternică.

Iar pe Rumi nu l-aș fi cunoscut, probabil, dacă nu era la mijloc cartea lui Elif Shafak, ‘The Forty Rules of Love‘ (mar-10, Viking). Povestea se termină în septembrie 2009: poate și numai acest aspect lucrează fin la gradul de familiaritate pe care ni-l permitem cu un trecut personal de care ne desparte doar jumătate de an; în plan recent avem o femeie casnică aproape 100% cu o viață ordonată și priorități ca la 40 de ani, copii bulimici și soț infidel din Northampton. De început începe în 1252, unde se mută polifonic prin vocea unui derviș, a unui mistic, a unui lepros, a unei prostituate, a unui ucenic-bucătar și a unui ucigaș plătit de la Alexandria la Bagdad și în Konya. Cum sunt aduse împreună cele două fire narative din cartea asta care clocotește de voci și alegorii ale iubirii, așa cum puteau fi transmise în secolul xiii și cum pot fi transmise in secolul xxi?

Încă o carte despre o carte, ‘The Forty Rules of Love’ ne deschide paginile unui manuscris predat unei edituri americane în 2008: autorul, Aziz Z. Zahara, care se dovedește a fi un scoțian devenit sufit, readuce lumii occidentale povestea de dragoste (divină?) dintre Rumi și Shams. Pornind de la teoria că nicio dragoste sau prietenie adevărată nu-l lasă neschimbat pe cel care e animat de aceste sentimente, povestea lor este una în care căutarea iubirii nu pare deloc învechită, dimpotrivă, e o viziune proaspătă și inedită pentru toate tipurile de iubire pe care le avem în palmares, de la iubirea semenilor la iubirea divină, de la iubirea matrimonială la iubirea camaraderească. Toate aceste forme de afecțiune sunt ‘predate’ de carismaticul Shams, iar lecțiile, livrate sub forma unor fictive 40 reguli pe care Elif Shafak le creează ca manifest sufit al iubirii sunt incredibile dovezi de contemporaneitate a ceea ce inițial recunoșteam ca o scriere închisă într-un alt sertar al altei istorii. Lecții pe care Ella și Aziz, două răspunsuri care diferă de la cer la pământ pe care omenirea le are pregătite pentru viața din 2009, știu să le aplice, trăindu-le.

Elif Shafak reușește admirabil să facă trecutul și prezentul să comunice fără ambuscade narative exagerate și desenează în carte două drumuri paralele: cel al poveștii și felului în care îl atinge pe cititor și cel al iubirii și felului în care intră în viața noastră. Nu suficient de des mi se înâmplă să simt că orice aș scrie despre o carte nu ar surprinde prea mult din ce reprezintă ea pentru mine; primul contact cu Shafak a fost așa, ‘The Bastard of Istanbul‘ fiind o carte pe care o recomand cu toată căldura, iar acum ‘The Forty Rules of Love‘ mi se pare o continuare a aceleiași tradiții, cu un bestiar uman frumos și cu cuvinte care te pun să te întrebi ce-ar fi viața fără iubire. Deloc drama-free, dar nici exagerată, ‘The Forty Rules of Love‘ e o carte pe care aș vrea s-o fi scris eu.

Foto  Dana Andrei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *