Când ești tu? Cum ești tu?

Nu poți cunoaște vreodată pe cineva cu adevărat (orice ar însemna acest adevăr), nici măcar pe tine însuți. Dar poți face presupuneri, pe baza acțiunilor și reacțiilor trecute, că dacă vei fi confruntat cu o anumită situație, e foarte probabil să fii: curajos, laș, precaut, impulsiv, entuziast, alarmat, bănuitor, generos, săritor sau îndrăzneț. Asta dacă nu se schimbă contextul care-ți permite să riști o ipoteză.

Și asta pentru că, modificându-se, se reașază datele problemei, necunoscutele ecuației și, chiar dacă termenii rămân aproape aceiași, semnele dintre ei, parantezele de tot felul, fracționările de gânduri, înmulțirile de emoții, adunările de nemulțumiri și scăderile de energii rescriu rezultatul.

Cine poate ști cum se va transforma viața și sufletul lui, dacă dintr-o explozie de bucurie, culoare, muzică, prieteni și dans, s-ar trezi la o dimineață gri, printre oameni mohorâți și dărâmați, care nu mai pot oferi altceva decât suferință? Care sunt resorturile să găsești forța de a merge mai departe, după ce ai cunoscut (în sfârșit, după o perioadă complicată) partea însorită a drumului și când cele mai importante alegeri pe care le-ai avut de făcut în ultima vreme au fost ale rochiilor de seară pe care să le porți sau nu asortate la pantofii eleganți?

Așa se deosebesc marile spirite, care reușesc, atunci când soarele apune pe partea lor de drum, să croiască poteci prin întuneric pentru cei care au nevoie și să întindă o mână celor care se împiedică.

Până la urmă, poți auzi muzica și de sub norii cei mai negri ai existenței și pentru asta trebuie să înveți să dansezi prin ploaie.

Un astfel de om, cu totul special, este Mazie Phillips, eroina celor sărmani și abandonați, a celor lipsiți de speranță, înfrigurați și înfricoșați. Iar povestea ei, jumătate ficțiune, jumătate adevăr istoric (inspirată de o femeie care a trăit în New Yorkul anilor 1920) o spune cu inteligență acidă, umor, tandrețe, emoție, sensibilitate și multă forță de expresivitate – Jami Attenberg, în mult premiata carte Saint Mazie.

Pornind de la viața strălucitoare a orașului care nu doarme niciodată, în plină perioadă de glorie a jazzului, de la nopțile de muzică, întâlniri, petreceri, concerte, spectacole de teatru, și ajungând până la ruinele marii depresiuni financiare, cartea lui Attenberg, deși urmărește și prefacerile sociale, politice, culturale ale vieții americane, are o miză mult mai mare.

Saint Mazie
Pune toate reflectoarele și filtrele de culoare pe sufletul, în continuă reinventare, al lui Mazie Philips. Proprietară a faimosului cinematograf The Venice, ea este inima vieții de noapte new-yorkeze, într-o lume furioasă de fericire, în care viața e sorbită dintr-o înghițitură, asemenea șampaniei scumpe, consumate ilegal în timpul prohibiției. Acesta este decorul pe care-l pictează, din povești colorate și zgomote, Jami Attenberg în prima partea a romanului. Toate astea până la prăbușirea dezastruoasă a bursei, care a zdruncinat clasele sociale, a dat timpului un alt ritm și oamenilor alte misiuni.

Dintr-o dată, cei ale căror vieți sclipeau în noaptea fără de sfârșit a concertelor de jazz pierd totul, locuințe, familii, bani, locuri de muncă și sunt aproape să-și piardă și demnitatea. Este momentul în care cineva trebuie să intervină și să reașeze lucrurile. Este sfârșitul unei perioade, nu al unei lumi și începutul transformării lui Mazie Phillips în Saint Mazie.

Ea devine protectoarea celor neajutorați, alinarea celor pierduți, răspunsul celor nedumeriți, căminul celor părăsiți și speranța celor deznădăjduiți. Își transformă cinematograful în casă pentru cei fără adăpost și începe să trăiască pentru ei, prin ei. Ea însăși se luptase, în copilărie, cu sărăcia cruntă, așa că-i știe mecanismele ticăloase și înțelege mai bine decât oricine altcineva cum să astâmpere frica de ziua de mâine, cu toate lipsurile sale.

Romanul este scris sub forma unui jurnal al lui Mazie și are candoare, emoție, o sensibilitate acută, dar surprinde și o privire lucidă asupra unei realități în descompunere, într-o vreme în care nu e timp de tânguieli și de regrete, ci doar de acțiune. Dacă i-ar izgoni pe cei pe care ar putea să-i ajute, i-ar condamna și pe ei, dar și pe ea.

Jami Attenberg reușește să construiască o poveste captivantă, la granița dintre extaz și agonie, acolo unde, pe un no man’s land, o femeie cu o inimă imensă înalță un adăpost, nu atât pentru câțiva rătăciți, cât pentru credința în viitor. Un viitor al toleranței, solidarității și înțelegerii.

Oameni fără orizont sunt aduși aici, la The Venice, nu pentru că-și doresc o viață mai bună, ci pentru că-și doresc o viață. Cu nimic mai buni sau mai răi decât înainte să piardă totul ei primesc cel mai prețios dar: o șansă.

Iar lectura unei cărți atât de speciale precum Saint Mazie ne deschide cumva ochii către bezna din noi, pe care generozitatea fără limite a lui Mazie o dispersează, reamintindu-ne câte ceva despre ce înseamnă să fim oameni.

”Toți pierdem câteodată. Viața e destul de simplă atunci când câștigi. Contează ceea ce faci atunci când ești doborât. Acesta este adevăratul test. Am lăsat soarele să mă izbească. Soarele este un fel de dar. Încă o zi în care suntem cu toții vii. Sunt fericită doar să fiu în viață.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *