Bunătatea – slăbiciune, plăcere vinovată sau mod de a fi?

Mulţi oameni, întrebaţi care sunt defectele lor, se lansează într-o exuberantă enumerare pentru care mai c-ai crede că urmează să primească o distincţie de înaltă ţinută morală: „sunt prea bun cu cine nu merită”, „sunt prea cinstit pentru lumea asta ipocrită”, „am prea mare încredere în oameni”, „sunt prea naiv şi îi las pe alţii să profite de mine”, „nu pot să rămân indiferent şi mă implic, dar primesc doar nerecunoştinţă”, „îmi pasă prea mult de ceilalţi în loc să-mi urmăresc interesul”, „sunt prea altruist şi am de pierdut”.

Bineînţeles că e un grosolan alint şi că cei care spun asta aşteaptă să fie mângâiaţi (măcar verbal) pe cap şi să li se spună: „Măcar de-ar fi mai mulţi cu defecte ca ale tale!”. Iar persoana care a întrebat, de cele mai multe ori vrea să-şi confirme nişte bănuieli personale, aşa că se regăseşte uşor în înşiruirea de defecte (a.k.a. calităţi) şi e cu gândul la rosturile ei drepte în această lume strâmbă. Întrebat şi întrebător pleacă mai departe, fiecare pe drumul vanităţii personale, gândindu-se că, din păcate, nu pot fi mai cinici, mai răi, mai cruzi şi mai oportunişti decât sunt. E ca în Some like it hot: „Nimeni nu-i perfect!”

Dar dincolo de toată parada asta a căutătorilor de complimente, există o întrebare reală: mai avem nevoie de bunătate în vieţile noastre sau e doar o frână în competiţia asta în rândurile căreia ne încadrăm zi de zi?
În cartea On kindness, psihologul Adam Phillips şi istoricul Barbara Taylor afirmă că trăim vremuri în care bunătatea a devenit o plăcere vinovată şi că tot mai puţini dintre noi îşi îngăduie să fie generoşi, pentru a nu fi consideraţi slabi, vulnerabili, sensibili la părerile şi atitudinile celorlalţi.

Ca şi cum fiind buni ne-am autosabota succesul. Şi asta pentru că, în loc să ne luptăm până la sângele formalelor noastre certitudini pentru a avea dreptate, a câştiga, a aduna, a avea, ne oprim din drum pentru a-l întreba pe cel de lângă noi dacă îi e bine, dacă-i putem fi cumva de folos sau dacă n-ar fi mai plăcut să ne oprim puţin din cursa asta şi să ne plimbăm împreună undeva, fără ţintă precisă.

On Kindness
Uneori, e mai bine să naufragiezi alături de cineva, decât să pluteşti pe suprafaţa apei, a vieţii, de unul singur, doar pentru că n-ai vrut să rişti să-i întinzi o mână de speranţă celui care se străduia să se agaţe de pluta ta de vise.

Cei doi autori oferă argumente istorice, sociale şi culturale pentru a dovedi că bunătatea este parte din noi, înscrisă în structurile noastre genetice şi una dintre valorile esenţiale supravieţuirii. Cel puţin aşa era recunoscută şi universal acceptată până când filosofi asemenea domnului Ralph Waldo Emerson (un scriitor minunat, de altfel) au început să vorbească lumii despre independenţă, emancipare, desprinderea de ceilalţi şi colindatul vieţii de unul singur drept chei ale succesului. Neexcluzând bineînţeles ideea de bunătate, dar asociind-o, cumva, şi cu o formă de dependenţă.

On Kindness
Phillips şi Taylor încearcă să descopere, îmbinând datele ştiinţifice cu observaţii din vieţile lor personale, ce s-a schimbat în noi, ce rotiţe ale mecanismului s-au dat peste cap, făcându-ne să confundăm generozitatea şi deschiderea către celălalt cu o slăbiciune. E-adevărat, să dăruieşti celor din jurul tău presupune o formă de vulnerabilizare, dar armura de care ne înconjurăm pentru a nu fi răniţi din afară ne face captivii fortăreţei din noi, unde suntem baricadaţi de prejudecăţi, frici, nelinişti, (ne)fericiri.

On kindness este o carte despre alegerile pe care le facem în fiecare zi. Despre ce oferim, împărtăşind cu ceilalţi, şi ce îngropăm adânc în noi, pentru a ne proteja de lumea prădătoare. Doar că nici o temniţă, nici măcar cele pe care ni le clădim singuri, nu poate oferi libertate. În cele din urmă, tot e nevoie să deschizi nişte ferestre spre exterior, să laşi să intre aerul şi lumina.

Şi puţină bunătate… Pentru că, aşa cum spunea şi Blanche Dubois, în A Streetcar Named Desire, întotdeauna vom depinde de bunătatea străinilor.

„Compasiunea este, de fapt, milă de sine, a observat D.H. Lawrence, şi asta exprimă foarte clar suspiciunea omului modern faţă de bunătate; fie că e o formă superioară de egoism (genul de triumf al moralei, care se transformă în exploatare), fie e o formă inferioară de slăbiciune (bunătatea este modalitatea prin care cei slabi îi controlează pe cei puternici, cei buni sunt buni doar pentru că nu au curajul să fie altfel). Dacă avem convingerea că, în esenţă, oamenii sunt competitivi, aşa cum suntem încurajaţi să credem, nu e de mirare că bunătatea pare demodată, nostalgică, o relicvă a vremurilor în care ne regăseam unii în ceilalţi şi simţeam compasiune, datorită asemănărilor dintre noi. Şi la ce ne-ajută bunătatea – de pe urma ei nu putem câştiga decât aprobare morală; poate nici asta, într-o lume în care „respectul” pentru statutul social a devenit o valoare conducătoare”. (On kindness, Adam Phillips & Barbara Taylor)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *