Avem timp pentru toate…

Cu exploziile ei de sunet şi culoare, primăvara e semnalul dat de natură că ar trebui să ne oprim puţin din goana exaltată a fiecărei zile şi să… mirosim trandafirii. Până şi clădirile de beton şi sticlă strălucesc altfel în lumina soarelui de martie, iar asfaltul devine mai prietenos atunci când orice drum prin oraşul gri se poate transforma într-o alee către parc.

Trăim, gândim şi iubim în viteză, iar primăvara se agaţă cu încăpăţânare de toate simţurile noastre amorţite de iarna grea, redescoperindu-ne bucuria surprinzătoare a călătoriei prin labirintul din noi.

Poate nu întâmplător am ales chiar în perioada asta să citesc In Praise of Slowness, a lui Carl Honoré, o carte dedicată virtuţilor lentorii, luxului de a nu te uita constant la ceas, răbdării, aşteptării şi micilor revelaţii cotidiene.

Alergăm unii pe lângă alţii spre nicăieri, furibunzi şi permanent nemulţumiţi, temându-ne nevrotic să nu ratăm începutul următoarei curse, la care ne înregimentăm inconştienţi.

In Praise of Slowness: (Elogiu lentorii)
 Honoré, scoţianul crescut în Canada, a fost, ca noi toţi, prins pentru multă vreme în rotiţa mişcării continue, în capcana vieţii trăită pe repede înainte. Şi-a dat seama, însă, că timpul începuse să-l guverneze şi că a pierdut controlul, atunci când s-a surprins făcând planuri minuţioase pentru eficientizarea timpului petrecut citindu-i fiului său poveşti. Unul dintre momentele de nepreţuit din existenţa fiecărui om se transformase într-un task cu termene limită şi obiective precise, iar viaţa însăşi îi devenise un simplu orar.

“Gândurile noastre, sentimentele şi iubirile sunt asemenea unui vârtej. Oriunde priveşti, viaţa goneşte nebuneşte, ca într-un atac al cavaleriei. Totul în jurul fiinţei umane sare, dansează, galopează, într-un ritm ieşit din comun”. (Octave Mirbeau)

Fiecare lucru are timpului lui potrivit, iar In Praise of Slowness avertizează că acest cult absurd al vitezei ne deformează radarul, îndemnându-ne să apăsăm compulsiv pedala de acceleraţie, fără să ne oprim din când în când, măcar să verificăm rezervele de combustibil.

Tocmai de aceea, adepţii mişcării Slow (născută, nu-i de mirare, în Italia, cu a ei dolce vita) consideră lectura drept una dintre modalităţile cele mai plăcute şi mai relaxante de încetinire a ritmului, de recalibrare a relaţiei cu timpul prin meditaţie, reflecţie, deconectare de la presiunea trepidantă a imediatului. Citind, ne oferim răgazul de a înţelege şi de a interpreta realitatea, nu doar de a reacţiona haotic la loviturile ei năucitoare în plex.

“Recomand lentoarea, atunci când vine vorba de citit. Fiecare plăcere pe care am trăit-o sau la care mă pot gândi este mai încântătoare, mai aproape de simţuri, dacă o absorbi în doze mici, dacă îţi faci timp pentru ea. Cititul nu este o excepţie.” (Amos Oz)

Pentru a creşte kilometrajul vieţii, mâncarea e fast food şi “cele mai multe mese sunt aproape nişte simple opriri pentru a face plinul de benzină”, o maşină care nu prinde în 10 secunde viteza unui avion la decolare este considerată un model neperformant, bolile sunt diagnisticate sub imperiul urgenţei, nu al analizei riguroase, relaţiile dintre oameni sunt reglate de agende electronice, iar timpul s-a transformat în cea mai preţioasă resursă a secolului nostru.

Însă rapid nu înseamnă eficient. De cele mai multe ori înseamnă grăbit, agasat, angoasat, stresat, nerăbdător, neîmplinit, agitat. Iar lentoarea nu echivalează cu lenevia, ci cu atenţia, calmul, răbdarea, înţelegerea, conştientizarea, informaţia decodată de emoţie.

Şi Michael Ende a creat în “Momo” o metaforă impresionantă despre timp, despre oamenii cenuşii care văd orice formă de relaxare drept o pierdere de vreme şi atunci deschid depozite bancare pentru economisirea minutelor, astfel încât nicio clipă să nu mai fie risipită.

Dacă în utopia lui Ende a fost nevoie de un copil care să redea bucuria lui dolce far niente unei lumi sufocată de propria ei goană, astăzi suntem cu toţii responsabili de felul în care ne “cheltuim” viaţa.  Asta ne spune Honoré în In Praise of Slowness, că trebuie să ne mai oprim, din când în când, pentru a găsi motivele întemeiate pentru a merge mai departe.

Pe tot mai multe ziduri din Bucureşti a început să apară mesajul scris cu grafitti: “Priveşte spre cer”. Deşi e un risc asumat, pentru că în orice clipă se poate desprinde o bucată de tencuială de undeva sau poţi nimeri într-unul dintre craterele care mobilează trotuarul, e cu siguranţă un exerciţiu care trebuie făcut, ca un fel de redefinire a rostului pe care îl avem în nemărginirea fără de cronometru a seninului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *