Avem nevoie de dragoste şi de… banalitate

 

happ

Uneori obosim să ne răzvrătim împotriva bucuriilor banale, a fericirilor mărunte şi acceptăm stingheri emoţiile-clişeu. Atunci îndrăznim să ne simţim la fel ca alţii, renunţând la banderola de „cel special”, măcar pentru câteva clipe. Şi nu ne e deloc rău. Muzicianul britanic Jarvis Cocker vorbeşte într-un cântec despre faptul că oamenii par să aibă nevoie de complicaţii în vieţile lor şi că, atunci când nu au de vindecat rănile unei copilării grele, în care au fost traumatizaţi de părinţii lor sau de condiţiile în care au crescut, dezvoltă dependenţe şi inventează singuri suferinţe care să-i ajute să-şi cultive o personalitate.

Se pare că dacă nu mergi permanent cu un norişor cenuşiu deasupra capului, cu un vortex de griji ale umanităţii sub picioare şi dacă nu eşti personificarea plină de voie-bună şi umor a atmosferei colorate din „Corbul” lui Edgar Allan Poe n-ai cum să fii profund, complex… Una peste alta, nu ai cum să fii un stâlp de bază al societăţii, dacă nu-ţi petreci majoritatea timpului încruntându-te la nimicnicia vieţii. Aşa că postările cu pisici şi căni de cafea pot să-ţi strice reputaţia, în orice moment.

Eu cred că avem nevoie să ne amintim din când în când că „binele învinge”, că după orice noapte grea răsare soarele (chiar dacă nu-l poţi vedea din cauza ceţii), că dacă zâmbim lumea întreagă ne va zâmbi, că răsplata vine după faptă şi că un gând bun e primul pas spre fericire. Nu de alta, dar chiar dacă ne-am săturat de toate aceste manifeste ale optimistului anonim, nu e ca şi cum am fi învăţat ceva din ele. Pur şi simplu, sunt vitrine cu îndemnuri pe lângă care trecem fără a cumpăra nimic şi ni se pare agasant să primim mereu aceleaşi oferte prêt-à-porter, când ni se pare că viaţa noastră ar trebui să fie mai haute-couture. Nu dintr-un motiv anume, ci doar pentru a fi diferită.

Probabil că de-asta sunt şi atât de multe cărţi motivaţionale, inspiraţionale, care să te ajute să te ajuţi. Trebuie să citim mult înainte să aplicăm măcar puţin din toate, pentru că ne lăsăm greu convinşi de faptul că simplitatea, generozitatea, bucuria de a trăi, toleranţa şi… banalitatea ar putea fi soluţia. Şi totuşi…

Oprah Winfrey a mărturisit cândva că o astfel de carte i-a transformat viaţa, arătându-i că „miracolele sunt doar o schimbare de perspectivă”. Este vorba despre A Return To Love (linkul duce către CD-ul versiunea audio a cărţii) a lui Marianne Williamson.

A Return to Love CD
Tot o poveste a căutării drumului prin întuneric şi de aflare a luminii pe o purtăm în noi: dragostea. Dar spusă altfel, din perspectiva unui om înfrânt, angoasat, neliniştit, speriat, care s-a decis să arate lumii cum ne sabotăm, ne ascundem de noi înşine, atacăm, lovim, rănim şi cum găsim o mulţime de moduri prin care să dovedim cât de mult ne urâm, de fapt.

Williamson vorbeşte în această carte despre demonii ei, despre nevrozele pe care deşi le înţelegea foarte bine clinic nu putea să le vindece, despre cum tehnicile terapeutice au ajutat-o să-şi raţionalizeze problemele, dar asta nu a făcut ca „gunoiul să dispară, ci doar să devină mai sofisticat”.

Ne e frică de succes, ne e frică de eşec, ne e frică să nu fi ratat trenul ăla care ne duce departe, că suntem mereu altundeva decât ar trebui să fim, ne e frică să intrăm într-o relaţie, ne e frică de despărţire, iar frica asta ascunde lumina şi sufocă dragostea. Din cauza ei nu putem simţi compasiune pentru suferinţele noastre, nu suntem îngăduitori şi pretindem mereu mai mult decât avem energia să oferim:

„Energia emoţională trebuie direcţionată spre ceva, iar ura de sine este o emoţie foarte puternică. Îndreptată spre noi, devine iadul personal: dependenţe, obsesii, compulsii, depresii, relaţii violente, boli. Proiectată în exterior, devine iadul nostru comun: violenţă, război, infracţiuni. Dar e acelaşi lucru, iadul are mai multe reşedinţe. Ego-ul nu vine să spună: „Hei, eu sunt ura de sine!”, ci „Eu sunt sinele tău matur, raţional. O să te ajut să ţinteşti spre locul întâi”. Apoi începe să ne sfătuiască să ne vedem interesele, profitând de suferinţa altora. Ne învaţă să fim egoişti, lacomi şi necruţători. Suntem învăţaţi că lucruri ca notele mari, faptul că suntem buni la ceea ce facem, banii şi corectitudinea sunt mai importante decât dragostea.”

A Return To Love, Marianne Williamson

Inima ar trebui să ne fie adăpost, spune Marianne Williamson, care crede că această lume are nevoie disperată de vindecare, asemenea unei păsări cu aripile frânte. Iar alinarea asta trebuie să vină din noi, să lăsăm zgomotele copleşitoare ale lumii să fie înăbuşite de vocea timidă a sufletelor noastre. Pentru că lipsa iubirii este cea mai mare problemă, fără ea ne prăbuşim.

În ceea ce o priveşte pe Williamson, dragostea supremă este credinţa, dar A Return To Love îşi lasă cititorii să-şi descopere propriile ziduri-răni, fricile, neputinţele, slăbiciunile şi să găsească cel mai scurt drum către celălalt, pentru că doar ajutând ne putem ajuta.

Este o carte plină de lucruri pe care pare că le ştim dintotdeauna, dar parcă nu le-am auzit niciodată până la capăt. Nu face rău să ni le reamintim, mai ales că felul în care este scrisă n-are de-a face cu o predică, ci, mai degrabă, cu o mărturisire a unui suflet traumatizat de propriile spaime.

„Ne întrebăm: „Cine sunt eu să-mi închipui că sunt genial, superb, talentat, fabulos?” De fapt şi de drept, cine eşti tu să-ţi închipui că nu eşti? Eşti copilul lui Dumnezeu. Faptul că te subapreciezi nu e de vreun folos lumii. Nu e nimic înălţător în faptul că ne facem mici pentru ca alţii să nu se simtă nesiguri în preajma noastră. Suntem făcuţi cu toţii să strălucim. Şi lăsându-ne lumina să strălucească, fără să ne dăm seama, îi ajutăm şi pe ceilalţi să strălucească. Eliberându-ne de fricile noastre, îi facem şi pe alţii să-şi afle libertatea.”

A Return To Love, Marianne Williamson

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *