Stelele arată cu totul altfel astăzi

david

Mi-am dorit de foarte mult timp să scriu despre cele 100 de cărţi recomandate de David Bowie. Pentru că omul-spectacol, cu lumi fantastice în minte, ochi şi muzică, a cărui viaţă ca operă de artă a fost celebrată la Victoria and Albert Museum acum doi ani, nu era doar un simplu cititor. Ca în tot ceea ce făcea, era şi într-ale cărţilor un căutător absolut de comori extravagante, neconvenţionale, un artist al vieţii, care citea, asculta, vedea şi înţelegea mai mult/altfel decât noi.

Change este unul dintre cele mai cunoscute cântece ale sale, fiind manifestul unei adolescenţe nesfârşite pentru schimbarea lumii, iar David Robert Jones/Ziggy Stardust a provocat schimbarea asta prin tot ce a făcut, prin propria existenţă, transformată în experienţă artistică năucitoare.

Mereu a apărut altceva de scris şi mă gândeam că e destul timp pentru a spune povestea cărţilor acestui artist Space Oddity, bufonul înţelept şi filosoful rebel al muzicii. Doar că maestrul magician al neaşteptatului a reuşit să lase din nou lumea cu răsuflarea tăiată şi inima strânsă şi a pornit să plutească în spaţiu, pe urmele Maiorului Tom, de unde priveşte planeta asta albastră, fără să mai fie nimic de făcut.

Continue reading “Stelele arată cu totul altfel astăzi”

Remediu pentru fericire

antidote

Sunt zile în care ieşi din casă cu un zâmbet imens pe faţă, pregătit să faci faţă lumii mohorâte, te încarci din faţa oglinzii cu energie, îţi spui tot felul de mantre pentru încrederea în sine şi că nu are ce să meargă rău dacă tu gândeşti pozitiv. Doar că viaţa pare să ia asta ca pe o provocare…

Nu ne putem abţine să ne stabilim obiective, iar starea de bine e de cele mai multe ori în fruntea listei, pentru că se pare că fericirea poate fi auto-indusă, în doze zilnice. Până şi renunţarea la obiective a devenit un obiectiv, în unele cărţi de self-help. Parcă ne-am dori să bifăm toate modalităţile prin care să ne dezamăgim, să ajungem să ne revoltăm împotriva lipsei noastre de disciplină, de determinare, de motivaţie. Asta în condiţiile în care lumea din jur nu e o echipă de majorete gata în orice moment să sară cu pampoanele în sprijinul nostru.

Dar noi nu şi nu – trebuie să avem nişte ţeluri spre care să sprintăm ca nişte alergători olimpici, iar dacă nu le atingem e din cauză că avem o problemă – ţelul e să o depăşim. Şi aşa, din obstacol în obstacol, cu trofee, menţiuni sau retrageri ruşionoase, înaintăm spre ceva… orice.

Ştim cât ar trebuie să slăbim, să citim, să călătorim, să iubim, să trăim şi, cu toate astea, rămânem mereu în urma noastră, pentru că ceea ce ştim că ar trebui să facem nu corespunde cu ceea ce putem să facem.

Oliver Burkeman, ziaristul care de-a lungul ultimilor ani a citit cam tot ce s-a scris în domeniul motivaţional, făcând recenzii pentru ziarul The Guardian, a ajuns la concluzia că avem nevoie de un remediu. Şi aşa a apărut cartea sa, The Antidote, despre fericire pentru oamenii care detestă gândirea pozitivă. Continue reading “Remediu pentru fericire”

Nori negri de fericire

ove

Îi ştiţi pe oamenii ăia care par că umblă mereu cu un norişor cenuşiu deasupra capului, din care tunete şi fulgere răzleţe se tot abat spre rude, vecini, politică, sport, economie sau şedinţe de bloc? Nimic nu le convine, nimic nu le e pe plac, pentru că lumea nu mai e ca pe vremea când oamenii erau gospodari şi lipsiţi de dileme (asta întâmplându-se, bineînţeles, în tinereţea lor), iar ordinea lucrurilor s-a dat peste cap şi a aterizat drept în nas.

Într-o societate condamnată să-şi lipească zâmbete pe faţă pentru a masca furtunile din interior, aceşti veşnic nemulţumiţi sparg convenţia. Ei protestează mereu, sunt vehemenţi şi inflexibili, sunt posaci şi mohorâţi, sunt bănuitori şi precauţi, sunt tot ceea ce pliantele de fericire home-made nu promovează.

Cu toate astea, nu ai cum să nu îi îndrăgeşti, nu doar pentru că te provoacă să te gândeşti la toate lucrurile pentru care ar trebui să fie recunoscători (aşa, de fapt, făcându-ţi propriul bilanţ restant), ci şi pentru că în spatele oricărei furii se presimte câte-o rană nevindecată, o dezamăgire care a răvăşit totul în cale, lăsând în urma ei doar ruine de emoţii, bucăţi de oameni.

Fiecare dintre noi are nevoie să (se) salveze, să (se) repare, iar adesea, încercând să-i arăţi câteva raze timide de soare unui om captiv în frontul lui atmosferic cu presiune ridicată, ajungeţi să priviţi împreună răsăritul, pe care nu l-ai mai văzut nici tu demult din cauza lozincilor optimiste cu lumină artificială.

Despre unul dintre aceşti oameni, cu principii clare, tabieturi stricte şi răbdare puţină, dar de o generozitate copleşitoare, în spatele faţadei morocănoase, a scris suedezul Frederick Backman în A Man Called Ove, amuzantul şi înduioşătorul său roman de debut, devenit best-seller în întreaga lume. Continue reading “Nori negri de fericire”

La multe greşeli minunate!

NEW

„After all… tomorrow is another day”. Parcă niciodată nu ne dăm seama mai bine de asta ca în preajma unui an nou. Acum, vorbele lui Scarlett, cea care şi-a risipit cu inconştienţă fericirea, dar nu şi încrederea că totul poate (re)deveni bine, se potrivesc mai bine decât orice cu planurile noastre. Nu neapărat şi cu acţiunile…

Am auzit undeva că rezoluţiile pentru noul an ne fac pe toţi să devenim pentru câteva zile politicieni. Asta pentru că ne tot promitem lucruri, pe care ştim că nu le vom îndeplini prea curând, ne amăgim că ne vom ocupa mai mult de sănătatea, educaţia şi finanţele noastre, dar cel mai adesea ne trezim că noul mandat, din viitorul decembrie, ne prinde cu programul de autoguvernare nerespectat.

Cu toate astea, indiferent de jocurile noastre de-a baba oarba cu responsabilităţile, e liniştitor gândul că ziua de mâine aduce o nouă şansă, de a îndrepta totul sau măcar de a repara câte ceva.

Orice ianuarie e puţin sucit, cu faţa întoarsă când spre trecut şi nerezolvările lui, când spre viitor şi nedumeririle lui, aşa că e momentul să ne pregătim de un 2016 cum scrie la carte… Sursa de inspiraţie – câteva dintre gândurile de An Nou ale celor care ne-au schimbat lumea cu faptele, vorbele şi spiritele lor.

Pentru că mâine este, totuşi, o nouă zi, aşa că astăzi ne mai putem permite să greşim puţin… Continue reading “La multe greşeli minunate!”

Succesul de a renunţa

the dip

Oamenii se simt aproape obligaţi să-ţi spună, atunci când eşti blocat într-un proiect care nu-ţi mai face nici o plăcere, nu te mai entuziasmează, nu-ţi mai dă vreun sens: „Ai muncit atât de mult pentru asta, nu poţi să renunţi când ai ajuns atât de departe. Gândeşte-te la tot efortul, la toată energia consumată”.

Încearcă, de fapt, să îţi transmită că să renunţi la ceva ce pur şi simplu nu-ţi mai aduce nici o bucurie e o laşitate; îţi place, nu-ţi place, trebuie să duci până la capăt tot ceea ce ai început. Chiar dacă poate ai greşit din start direcţia şi nu vezi care e rostul să înaintezi spre finlandezul orăşel Uusikaupunki, dacă îţi dai seama, fie şi la mijlocul drumului, că ţi-ar prinde mai bine o baie de soare în Baia de Sancho, din Fernando de Noronha, Brazilia. Rostul e că aşa se face, în viaţă şi-n topografie…

Dar poate e o dovadă mai mare de curaj să recunoşti că ai greşit, pornind pe calea asta care nu era a ta, şi să rişti totul într-o nouă încercare, decât să rămâi letargic şi amorţit, captiv într-o poveste pe care o vor alţii pentru tine. Adesea, renunţarea e o formă de protest contra unor reguli stabilite în timpul jocului şi în care ai libertatea să nu crezi.

E-adevărat că uneori e cazul să rămânem în proiecte ce par în impas, să depăşim obstacolele şi să demascăm morile de vânt. Pentru că poate doar am obosit puţin, dar expediţia în care am pornit cu viaţa noastră este ceea ce ne-am dorit. Însă a abandona o luptă care nu-ţi mai aparţine nu înseamnă o înfrângere, ci că îţi oferi şansa de a câştiga în altă parte.

În The Dip, Seth Godin se joacă din nou cu tot felul de afirmaţii absolute pe care le facem despre vieţile noastre: „trebuie să..”, „voi reuşi doar dacă…”, „oricât de greu mi-ar fi, nu o să renunţ”, le răstoarnă şi le preface, până devin relative. Ca om căruia îi vine aproape în fiecare zi să renunţe la tot, în această carte încearcă să pună, în stilul lui ironic, isteţ şi amuzant, întrebările care îl/ne lămuresc dacă e cazul să mergem mai departe pe acelaşi drum sau să ne întoarcem la intersecţia de mai devreme şi să alegem o altă rută. Răspunsurile sunt deschise… Continue reading “Succesul de a renunţa”

Cadourile trecutului, prezentului şi…

carol

Se apropie sfârşitul unui an complicat, în care multe s-au legat şi s-au dezlegat, în care am vorbit mai mult decât ar fi trebuit şi în care am spus prea puţin. Acum desfacem daruri, oferim cadouri celor dragi şi îl facem pe Moş Crăciun mesagerul sentimentelor noastre ascunse sub hârtia de ambalat. Ne oprim puţin din goana asta către fericire şi ne acordăm un strop de răgaz.

Poate fi destul de greu la început, pentru că ne-am obişnuit cu zgomotul, cu agitaţia lumii, iar mintea noastră năvăleşte cu toate rămăşiţele zilei peste liniştea pe care încercăm să o găsim. Dar câtă vreme nu ne e teamă de tăcerile din noi, mai e loc de sărbătoare în suflete, mai ales sub lumina asta caldă de decembrie.

E loc de poveşti, de vorbe frumoase, de cărţi şi de lecţiile cărora le-am dat timp peste an să se cearnă şi să se aşeze cum se cuvine în noi. Lecţiile Trecutului, Prezentului şi Viitorului, ale şanselor ratate, ale iluziilor spulberate, ale bucuriilor trăite sau presimţite, ale regretelor, speranţelor şi acelor acţiuni care pot face diferenţa între „ar fi putut fi” şi „este”.

Cu toţii avem câte o urmă de Scrooge în noi – poate că nu avariţia duşmănoasă ne ţine în întuneric, în bezna propriei noastre temniţe, ci orgoliul, vanităţile, ignoranţa, trufia, lenea, deznădejdea, dispreţul, suficienţa, cruzimea, intoleranţa, indiferenţa etc. Sunt tot atâtea lacăte ale aceleiaşi uşi, unele aproape nevăzute, dar care tot nu lasă lumina să pătrundă. Continue reading “Cadourile trecutului, prezentului şi…”

Inimi așternute pe hârtie

letters

A fost o vreme în care, pentru a-i putea spune cuiva că nu ești de acord cu ce a făcut, a gândit, a scris sau a spus, nu era de ajuns să clickezi pe un buton de comment și să lași vorbele să se reverse necontrolat pe ecran, în fraze dezafectate. Trebuia să-ți iei timp, să-ți alegi cuvintele, să le ambalezi pentru comunicare, să le treci îngrijit pe hârtie, cu atenție la forme și sensuri, să le dai drumul în lume însoțite de mintea ta. Apoi, să afli orarul poștalionului, prețul expedierii misivei și să aștepți răbdător câteva săptămâni pentru a afla ce impact a avut scrisoarea ta asupra destinatarului și dacă ai „combătut” cum trebuie.

Asta se întâmpla într-o galaxie nu foarte îndepărtată:), pe vremea în care cuvintele aveau greutate și nu erau risipite la întâmplare, pe primul venit. În care supărările reproșate în scris însemnau ceva, de-asta meritau investiția de timp și energie, și în care dorurile se măsurau în pagini pătate de lacrimi, din care nu se înțelegea mai nimic, pentru că sufletul se imprima în hârtia udă.

Acum, doar gândul de a sta la coadă la poștă pentru a plăti vreo factură ne dezarmează, pentru că ne-am obișnuit să ne fie ușor. Până și e-mail-urile au ajuns să ni se pară o chestie învechită, când avem tot felul de aplicații de mesagerie în timp real. Doar că mai avem nevoie și de emoția așteptării, de curiozitate, de neliniște, poate că nu toate întrebările pe care le adresăm ar trebui să primească un răspuns instant. Unele ar trebui să se așeze puțin în mințile celor cărora li le adresăm. Bineînțeles, nu mă refer la vreo cerere administrativă, care ar fi bine să fie soluționată în mai puțin de 30000 de zile lucrătoare. Însă aici e singurul loc în care timpul tot are răbdare, chiar dacă oamenii nu…

Sunt câteva colecții de scrisori ale unor autori celebri, care vorbesc despre ei cu o altă sinceritate decât cărțile pe care le-au scris. Pentru că în ele ni se dezvăluie vulnerabili, curajoși, trufași, umili, îndrăgostiți, înșelați, printr-un singur personaj, care reunește scăderile și mărețiile unei lumi, ale unui om. Continue reading “Inimi așternute pe hârtie”

Stropul nostru de nebunie

skeleton

Auzim de multe ori spunându-se „așa ceva nu e normal” sau „mi se pare firesc să…”. Într-o lume a excepțiilor, noi încă mai așezăm echerul pe realitate și judecăm insulele de „altfel” care depășesc conturul liniilor drepte. Uneori uităm că ne-am confecționat regulile astea pentru a ne croi singuri un sens, un labirint de rosturi pe care să le bifăm până ajungem la Exit. Fără a avea însă garanția că este drumul cel bun sau că este singurul drum.

Așa că, fără vreo certitudine bazată pe experiența personală, ci doar pe de necontestatul „așa e de când lumea”, ne împiedicăm de obstacole pe care ni le așezăm singuri în cale, ne lovim de pragurile pe care ni le-am stabilit și ne amărâm când fericirea din mână nu seamănă cu cea pe care am desenat-o pe gard.

Bineînțeles că avem grijă să-i avertizăm și pe alții, nu-i lăsăm să-și trăiască normalitatea, când noi avem deja una preîncălzită, gata să fie livrată. Asta chiar dacă nu ne încalcă vreun drept sau vreo libertate, ci doar îndrăznesc să experimenteze viața în felul lor, în afara trusei geometrice de adecvare. Chiar dacă sunt doar în căutarea unei alte ieșiri din labirint.

Mulți oameni se simt inadaptați, ciudați, nedoriți, nepotriviți, deoarece pentru vecinii lor de viață (colegi, prieteni, rude, administratori de bloc, etc.) ei nu sunt așa cum ar trebuie să fie, conform planului de asamblare a unui om, validat de societate. Din cauza asta se învinovățesc, se desconsideră, simt că au eșuat, că i-au dezamăgit pe cei care aveau așteptări de la ei și că trebuie să se repare, astfel încât să devină și ei rotițele care fac mecanismul să funcționeze. Doar că glisarea asta periculoasă între ce simți și ce-ți închipui că ar trebui să simți te poate face să te pierzi prin tine.

Psihologul clinician Tanya Byron este unul dintre exploratorii porniți în căutarea sufletelor și minților rătăcite, pentru a le vindeca rănile, a le alina suferințele și a distruge etichetele de mucava care așază (a)normalitatea în vitrina curioșilor. Continue reading “Stropul nostru de nebunie”

Regret, am curaj şi mă tem…

jung

Cred că doar Edith Piaf nu a regretat nimic. Deşi ascultând-o, chiar fără a şti nimic din viaţa-i complicată, poţi simţi aspra nostalgie, melancolia crudă şi o tristeţe care inundă şi cele mai senine suflete. De fapt, probabil nu a vrut să le dea regretelor avantajul la pauză, ci le-a înfruntat din mijlocul terenului de viaţă / luptă. Pentru că cel mai greu este să îţi păstrezi cumpătul în faţa propriilor slăbiciuni, să-ţi domoleşti fricile şi să-ţi antrenezi emoţiile pentru cauze mai bune. Prăbuşirea sinelui şi autodistrugerea nu se numără printre ele.

Din cauza faptului că mesajele negative ajung la creier mult mai uşor, prin intermediul porumbeilor sinaptici şi se fixează cu dublu-adeziv de mintea noastră, obligându-ne să jucăm în scenarii apocaliptice doar pentru că am răsturnat un pahar cu apă,  fericirea pare o destinaţie turistică exclusivistă.

Ce dacă acum nu mai trebuie să ne baricadăm în peşteri, întrebându-ne dacă Tyrannosaurus rex o să ia masa în oraş şi dacă suntem în meniu? Panica de a nu rezolva ceva la muncă, de a nu răspunde cum trebuie la un sondaj sau de a amesteca rufele colorate cu cele albe ne face să ne pierdem cu firea şi să ne pregătim pentru luptă sau fugă. Doar că fugim de noi şi încercăm să ne întrecem.

Scriitorii motivaţionali sunt, de obicei, aceia care încearcă să ne convingă să privim pe fereastra vieţilor noastre, să evaluăm corect ameninţările, oportunităţile şi să ne dăm seama dacă ne confecţionăm propriii demoni sau dacă, într-adevăr, întâlnim obstacole exterioare de netrecut. Sunt cărţi care-ţi spun că nu ai ce recorduri să baţi atunci când drumul pe care l-ai ales este o bandă de alergare. Eşti epuizat, obosit, pierdut, fără energie şi… totuşi, rămâi în acelaşi loc de unde ai plecat. E nevoie de cineva care să te desprindă de blocajele obişnuinţei şi să îţi arate o altă cale.

O astfel de carte este Rising Strong, a lui Brené Brown, despre provocările care ne testează limitele, despre eşecurile care ne taie răsuflarea, despre curajul de a te ridica şi, mai ales, despre cât de important este să fii prezent în propria viaţă, pentru a schimba finalul poveştii (sau măcar următoarele capitole). Continue reading “Regret, am curaj şi mă tem…”

Viaţa, între sosiri şi plecări

fly

Nu putem sta locului. De plăcere, de nevoie, din întâmplare sau după planificări amănunţite, pornim grăbiţi la drum să găsim fericirea care e mereu în altă parte. Avem indicatoare, hărţi, gps-uri spre unde ne dorim să ajungem, poposim puţin, ne plictisim sau ne-ntristăm şi-apoi ne îndreptăm altundeva. Ne aşteptăm ca geografia să îşi facă datoria conform proverbului „schimbi locul, schimbi norocul”, dar ne trezim că ne împiedicăm tot de noi, oriunde am ajunge.

Din destinaţie în destinaţie, rătăcindu-ne în direcţii greşite, ne lovim de parapetul aşteptărilor noastre, ne împiedicăm de câte o pietricică de destin şi apoi zăbovim istoviţi să privim cerul, acelaşi deasupra tuturor orizonturilor. Ni se face dor să plecăm mai departe, dor să ne întoarcem.

Viaţa noastră seamănă cu un terminal de sosiri, plecări şi aşteptări, a cărui condică de sugestii şi reclamaţii e plină de plângeri ale călătorilor nemulţumiţi. Aşteptăm uneori trenuri sufleteşti şi profesionale care nu mai vin, dar pentru că tot trebuie să ajungem undeva, ne agăţăm de marfarul care se opinteşte în dreptul nostru, ne înghesuim în compartimente de viaţă cu oameni care ne enervează cumplit, dar de care ni se face dor când trebuie să ne despărţim, stăm mai mereu pe câte un peron şi purtăm după noi bagajul poveştilor noastre.

Asta a descoperit Alain de Botton după o săptămână de rezidenţă la aeroportul Heathrow, din Londra. Că oamenii îşi liniştesc sufletele punându-şi corpurile în mişcare, că un orar de zboruri îţi poate frânge inima sau ţi-o reîntregeşte, că ritmul vieţii este dat de cei care vin şi care pleacă dintre noi, de lângă noi. Către un cer pe care îl vedem sau care e prea sus. Continue reading “Viaţa, între sosiri şi plecări”