Philip K. Dick, Alice Walker, Borges, Dante, Montaigne sau 5 biografii pe care nu trebuie să le ratezi

Nu știu voi, dar eu sunt cu siguranță o devoratoare de (auto)biografii, poate pentru că de cele mai multe ori nu reușesc să separ autorul de creația sa, ba chiar mai mult, mi se întâmplă să nu îmi placă o carte numai pentru că cel care a scris-o mi-e cumva antipatic. Iar uneori ajung să citesc o carte doar pentru că ceva din viața autorului ei mi-a stârnit curiozitatea, m-a fascinat. (Auto) Biografiile par să fie acum o chestie la modă, deși publicitate prea multă nu li se face tocmai acelora care sunt cu adevărat demne de admirație (ori cel puțin scriitorii pe care îi prezintă). Tocmai de aceea am întocmit această scurtă listă, pentru a vă prezenta câteva biografii mai puțin populare, deși scriitorii care le populează sunt figuri emblematice ale literaturii. 

 

I Am Alive and You Are Dead:  A Journey Into the Mind of Philip K. Dick
1.I Am Alive and You Are Dead: A Journey Into the Mind of Philip K. Dick, Emmanuel Carrère

“The basic tool for the manipulation of reality is the manipulation of words. If you can control the meaning of words, you can control the people who must use them.”

Fanii filmelor precum Blade Runner, Total Recall, sau Minority Report, dar mai ales cei care iubesc SF-ul, mai mult ca sigur îl adoră și pe Phlip K. Dick, acest maestru cronicar al stărilor psihologice extreme, cel care ar putea fi cu ușurință numit “ The Shakespeare of science fiction” și care și-a dedicat viața încercărilor de a descoperi imposibilul, de a răspunde întrebării “ce e real“? Autorul urmărește traseul lui Dick de la începuturile sale traumatice dn 1928 și până la sfârșitul său în singurătate în 1982, hăituit mereu de tot felul de viziuni mistice. Folosindu-se de informații preluate din interviuri dar și din surse nepublicate, Carrere îi urmărește multiplele mariaje, fanteziile paranoice, și ciocnirile cu cultura drogurilor din anii 60 în California, conjurând spiritul celui care în peste 50 de romane ne-a încântat cu universuri paralele, buclele timpului, iluzii colective, redând un tablou complet și profund al anxietății contemporane.

  Continue reading “Philip K. Dick, Alice Walker, Borges, Dante, Montaigne sau 5 biografii pe care nu trebuie să le ratezi”

6 cărți piperate perfecte pentru nopți geroase

Nu te-ai săturat să citești mereu aceleași cărți ca toată lumea? Nu ai uneori impresia că se inserează un fel de monotonie în lecturile tale? Că parcă titlurilor pe care le alegi le lipsește sarea și piperul? Că nu reușesc să-ți atingă profunzimile, să-ți tulbure un pic apele? Sau că sunt povești frumoase și cam atât, nu îți oferă o perspectivă nouă, nu te schimbă, nu te fac mai inteligent sau amuzant? Ei bine, dacă ai răspuns cu da la măcar una dintre aceste întrebări, ar trebui să arunci o privire la lista de mai jos, pentru că sunt tocmai acel gen de lectură care-ți lipsea.

White is for Witching
1. White Is for Witching, Helen Oyeyemi

„Please tell me a story about a girl who gets away.”
„Gets away from what, though?”
„From her fairy godmother. From the happy ending that isn’t really happy at all. Please have her get out and run off of the page altogether, to somewhere secret where words like ‘happy’ and ‘good’ will never find her.”
„You don’t want her to be happy and good?”
„I’m not sure what’s really meant by happy and good. I would like her to be free.”

Oyeyemi a creat un fel de basm cu accente neo-gotice și plin de sensibilitate, despre mituri, memorie, magie, pierderi, iubire și teamă. Perfectă pentru nopțile geroase din această perioadă, situată într-o Anglie post-colonială, ar putea fi considerată un hibrid între We Have Always Lived in the Castle și The Yellow Wallpaper, între stilul lui Alice Hoffman și cel al lui Ali Shaw. Povestea se dezvoltă în jurul unei adolescente pe nume Miranda, cea care suferă de boala pica, însă adevărata ei foame fiind aceea de lume, de libertate. Descoperim că locuiește într-o casă ce pare a avea propria ei viață (fiind chiar unul dintre naratori) și propriile urzeli. Bântuit la rândul său de cele citite, cititorul ajunge astfel în fața unei alegorii sau ghicitori, neputându-și da seama dacă lucrurile stranii care se întâmplă sunt manifestări ale supranaturalului sau pur și simplu produsul unei minți tulburate. Continue reading “6 cărți piperate perfecte pentru nopți geroase”

This is how you lose her. Junot Díaz și anatomia unui infidel

This Is How You Lose Her

„You must learn her. You must know the reason why she is silent. You must trace her weakest spots. You must write to her. You must remind her that you are there. You must know how long it takes for her to give up. You must be there to hold her when she is about to. You must love her because many have tried and failed. And she wants to know that she is worthy to be loved, that she is worthy to be kept. And, this is how you keep her.” 

Cred că e mai mult de un an de când, căutând diverse articole, fac ce fac și mereu ajung la This is how you lose her, cartea lui Junot Diaz. Era inevitabil să mă enervez la un moment dat și să o iau drept un semn, hotărându-mă în cele din urmă să o citesc, poate cu mult prea multe așteptări. N-a fost deloc precum speram, dar să zic că nu mi-a plăcut ar însemna să mint. This is how you lose her nu este o carte sexistă, deși a fost scrisă în acest mod pentru că autorul a vrut să aducă la cunoștință profundul sexism care ne penetrează societate și adesea rămâne neadresat, pentru că „not eveything that is faced can be changed, but nothing can be changed until it is faced.”

 Diaz se referă la scrisul său ca fiind un proiect aliniat feminismului, simțind nevoia unei astfel de abordări tocmai pentru că 99% din reprezentările masculine în literatură sunt eronate, sanitizate. Dimensiunea sexistă se conturează aici datorită faptului că acesta nu încearcă să-și transforme textul într-o parabolă, o poveste moralizatoare, ci preferă să rămână suficient de subtil încât să provoace contradicții. Nu cred că am putea să-l considerăm pe Junot Diaz un misogin având în vedere că a declarat faptul că majoritatea bărbaților care încearcă să creeze personaje feminine eșuează lamentabil, în timp ce unei femei în vine mult mai ușor să dea naștere unui personaj viu, indiferent de genul ales.

 „When she smiles niggers ask her for her hand in marriage; when I smile folks check their wallets.”  Continue reading “This is how you lose her. Junot Díaz și anatomia unui infidel”

O anatomie a halucinațiilor

Hallucinations

„The potential for hallucination is present in us all, a vital part of the human condition.” 

Cine n-a auzit vreodată pași pe scări, ferestre sau uși care se trântesc fără motiv, sau în care pare să bată cineva, cine n-a văzut umbre mișcându-se fără sens, obiecte care nu sunt acolo, sau a simțit o mână rece, eventual cu gheare, plimbându-i-se pe spate? Contrar opiniei generale, halucinațiile apar mult mai des decât am crede, numai că din cauza stigmatizării acestui tip de percepție, câți ar fi dispuși să recunoască? Să nu uităm că în cultura modernă halucinațiile sunt adesea asociate cu nebunia, în timp ce în trecut, ca în cazul Ioanei d’Arc erau văzute drept semnul unui om aflat în contact cu divinitatea. Dacă ne gândim la halucinații, la propriile noastre experiențe, ne vin în minte o mulțime de întrebări precum: Unde se termină revelația și unde începe halucinația? Dacă halucinația e reală pentru persoana care o experimentează, ce este atunci realitate? Prin cât de multe experiențe halucinatorii am trecut oare fără ca măcar să ne dăm seama (mie mi-a luat vreo 10 ani să descopăr că forma aceea luminoasă care mă fugărea nu fusese o experiență supranaturală, ci pur și simplu imaginația bogată combinată cu sugestia)? Care e valoare, sensul acestor halucinații?

„One does not see with the eyes; one sees with the brain.”

Oliver Sacks, cel pe care probabil îl știți datorită cărții The Man Who Mistook His Wife for a Hat and Other Clinical Tales, scrie cu drag și considerație față de pacienții săi, fiind foarte deschis și sincer despre propriile experiențe, axându-se pe o  literatură psihiatrică ce vizează cazurile marginale ale acesteia. Tratând experiențe magice în termeni științifici, cu probabilitatea de a-ți modifica modul în care percepi lumea, Hallucinations este o antologie sau anatomie a halucinațiilor, o incursiune lucidă pe teritoriile mlăștinoase ale acestora, care demonstrează puterea minții de a proiecta în afară acele lucruri pe care are nevoie să le vadă, faptul că suntem la mila celor trei kilograme de materie cenușie care se ascund sub o claie de păr, deși creierul e departe de a fi un organ demn de încredere în ceea ce privește percepția. Suntem determinați a fi mai atenți la ce anume acordăm atenție, întrebându-ne mereu cum ne-am putea demonstra că ceea ce percepem ca fiind real chiar e real. Continue reading “O anatomie a halucinațiilor”

Julian Jaynes, originea conștiinței și mintea bicamerală

Words have meaning, not life or persons or the universe itself. Our search for certainty rests in our attempts at understanding the history of all individual selves and all civilizations. Beyond that, there is only awe.”

The Origin of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind

Aflată pe lista lui David Bowie cu cele 100 de cărți pe care trebuie să le citești, The Origins of Consciousness in the Breakdown of the Bicameral Mind, cartea lui Julian Jaynes, acest Jose Luis Borges al psihologiei, este o lectură ca un trip, te duce într-o lume halucinantă din care te întorci cu o mentalitate alterată și niște stări frustrant de dificil de redat în cuvinte. Te va face cu siguranță să-ți dorești să recitești Iliada lui Homer pentru a descoperi și a te convinge de teoriile lui Jaynes. Întâmplător am ajuns la ea încercând să aflu de unde anume se ivește inspirația poetică. Un singur paragraf a fost suficient de năucitor încât să-mi trezească  brusc interesul și să caut întregul text căruia îi aparține, viziunea sa inedită asupra inspirației devenindu-mi vehiculul prin care am cutreierat noțiunile sale despre originea conștiinței și mintea bicamerală. Situată undeva la intersecția dintre nebunie, conștiință și lumea antică, totul plasat într-un decor științific, aceasta devine o  meditație asupra istoriei  și a omului în general, forțându-te să-ți revizuiești propriul set de credințe.

„Consciousness is a much smaller part of our mental life than we are conscious of, because we cannot be conscious of what we are not conscious of.”

Îmbinând informații din diverse discipline (arheologia, antropologia, psihologia, literatura) autorul ajunge la câteva concluzii inedite pe care, deși nu știi dacă să le dai crezare, nici nu le poți ignora. Axându-se foarte mult pe Iliada ca exemplu pentru tranziția de la BM (mintea bicamerală) la CM (mintea conștientă), Julien susține că mintea omului din antichitate era foarte diferită de cea a omului modern, lipsită de ego și manipulată de diverși zei imaginari datorită dominanței emisferei drepte care le provoca tot felul de halucinații vizuale și auditive, halucinații pe care le privește ca pe un protocol de comunicare între cele două emisfere ale creierului. Prima fisură în această stare a minții pe care autorul a numit-o BM se datorează apariției limbajului, iar sfârșitul venindu-i odată cu inventarea scrierii de către sumerienii, în prezent fiind o condiție specifică stărilor profunde de meditație, poeților și mai ales celor care suferă de schizofrenie. 

Continue reading “Julian Jaynes, originea conștiinței și mintea bicamerală”

Psihologia pantofilor cu toc

„Give a girl the right shoes and she can conquer the world.” Marilyn Monroe

Cenușăreasa s-a căsătorit cu prințul ei fermecător datorită pantofilor, Dorothy nu ar fi reușit să plece din Oz fără ei- am crescut cu astfel de povești ale căror personaje au ajuns să transforme pantofii într-un obiect magic. Tocurile sunt adesea asociate cu sexualitatea, ceea ce reprezintă o viziune destul de îngustă, aș zice, dacă ne gândim că, noi, femeile, eram de-a dreptul fermecate de ele încă de pe vremea când eram doar niște fetițe cu codițe și probam pe ascuns pantofii mamei.

Continue reading “Psihologia pantofilor cu toc”

Despre identități fabricate, feminism, misoginism cultural și monștrii artei în 6 romane excepționale

„My plan was to never get married. I was going to be an art monster instead. Women almost never become art monsters because art monsters only concern themselves with art, never mundane things. Nabokov didn’t even fold his own umbrella. Vera licked his stamps for him.”

Suntem în primele zile ale lunii ianuarie, momentul acela în care majoritatea oamenilor încă se concentrează asupra realizărilor de până acum sau se gândesc la rezoluțiile ce și le-au propus pentru noul an. Nu-mi trec prea multe prin minte. Singurul lucru care mă frământă este întrebarea „cum poate o femeie împăca pasiunea pentru artă cu micile realități domestice?” Când vine vorba de artiștii de sex masculin acestora parcă li se cuvinte ca o lege, ca un drept din naștere să fie aroganți, combativi, solitari, absorbiți de propria lume fictivă și în mare parte detașați de orice obligații sociale, casnice. În timp ce din partea femeilor se așteaptă ca ele să pună viața domestică pe primul plan, păstrând arta ca pe un accesoriu pentru ocazii speciale. Această dilemă mi-a trezit interesul pentru următoarele romane care încearcă să-i caute un răspuns sau cel puțin să-i surprindă toate nuanțele: Continue reading “Despre identități fabricate, feminism, misoginism cultural și monștrii artei în 6 romane excepționale”

Sylvia Plath a Africii: Ingrid Jonker și fluturii negri

 „Literature does not grow or develop in a vacuum; it is given impetus, shape, direction and even area of concern by the social, political and economic forces in a particular society. The relationship between creative literature and other forces cannot be ignored especially in Africa, where modern literature has grown against the gory background of European imperialism and its changing manifestations: slavery, colonialism and neo-colonialism. Our culture over the last hundred years has developed against the same stunting, dwarfing background.”  Ngũgĩ wa Thiong’o 

 Mai mult sau mai puțin voluntar/conștient, fiecare dintre noi are o zonă literară de confort, indiferent că ține de gen, de temă sau spațiu geografic. Rareori citim ceva ce depășește granițele acesteia, mai ales dacă aparține unei categorii nepopulare, „obscure”, cum ar fi poezia africană. Astfel, am ajuns să mă întreb, cum am putea evolua cu adevărat ca cititori dacă refuzăm a ne lărgi sfera de interes?

„Your laugh is an open broken grenade.”

Pe Ingrid Jonker, mult-iubita poetă a Africii de sud, comparată adesea cu Sylvia Plath, Virginia Woolf sau Anne Sexton datorită vieții tumultoase și-a sfârșitului tragic, am descoperit-o întâmplător, vizionând filmul Black Butterflies (2011). Am îndrăgit-o imediat datorită biografiei, înainte de a-i citi poeziile, atrasă fiind probabil de atitudinea sa rebelă, copilăroasă, de forța și fragilitatea pe care o emana, de caracterul său mercurial și idiosincratic. Obsedată de simbolismul oglinzii („Bitter fruit of daybreak/ bitter fruit of sun/ a mirror fell and broke/ between us and harm”) și văzând scrisul ca pe o reconfirmare, Ingrid și-a creat fiecare poem ca pe o rană absorbind toată durerea lumii, pulsând o sensibilitate aproape imposibil de tradus.  Continue reading “Sylvia Plath a Africii: Ingrid Jonker și fluturii negri”

Un basm pentru adulți: The Ice Queen

The Ice Queen
„Once upon a time, back when animals spoke and rivers sang and every quest was worth going on, back when dragons still roared and maidens were beautiful and an honest young man with a good heart and a great deal of luck could always wind up with a princess and half the kingdom – back then, fairytales were for adults.” Neil Gaiman

Once upon a time eram copii și nu puteam adormi fără ca cineva să ne citească povești precum Cenușăreasa, Albă ca zăpada, Mica sirenă sau Scufița roșie. Timpul a trecut și chiar dacă dragostea față de lectură a rămas, am descoperit că viața nu e deloc precum un basm așa că ne-am orientat spre alte forme mai pe calapodul realității noastre, dar…

Once in a while, indiferent câți ani s-au așternut peste copilul de odinioară, într-o seară de iarnă, cu un pisoi în brațe și sfârâitul lemnelor din sobă, îți simți sufletul cum tânjește după un basm. 

 Pe măsură ce îmi aprofundam cunoștiințele de psihologie și puteam descifra la un alt nivel simbolurile din poveștile cu care am crescut sau felul în care m-au influențat, am început să simt o oarecare antipatie față de basme, realizând felul în care pot distorsiona așteptările și înlănțui oamenii într-o sumedenie de stereotipuri. Poate de aceea consider mai potrivite basmele pentru adulți. Totuși, nu neg, ci dimpotrivă, apreciez ceea ce basmul ne învață în general despre transformare sau despre faptul că un mediu ostil și imprevizibil poate fi în același timp neașteptat de plin de resurse. Mi-era dor de acea fărâmă de inocență care se simte zvâcnind atunci când citesc un basm. Ceea ce am realizat în timp este că basmele nu conțin răspunsul problemelor noastre, ci sunt răspunsul, dar un răspuns mai greu de observat pentru că vine sub forma unei emoții. Basmul e poate un fel de fir al Ariadnei care ne călăuzește spre un univers de care ne-am înstrăinat, pentru că așa cum spune un proverb siberian, dacă nu cunoști copacii te poți pierde în pădure, dar dacă nu știi poveștile, te-ai putea rătăci în viață.  Continue reading “Un basm pentru adulți: The Ice Queen”

The Colorado Kid

 „I write to find out what I think, and what I found out writing  The Colorado Kid was that maybe- I just say maybe- it’s the beauty of the mystery that allows us to live sane as we pilot our fragile bodies through this demolition-derby world. We always want to reach for the lights in the sky, and we always want to know where the Colorado Kid (the world is full of Colorado Kids) came from. Wanting might be better than knowing. I don’t say that for sure; I only suggest it.”

Deși sunt departe de a mă număra printre fanii lui Stephen King, nu știu exact din ce motiv, dar mă trezesc adesea citindu-i cărțile. The Colorado Kid l-am descoperit în momentul în care a apărut serialul Haven, căruia i se făcea reclamă ca fiind creat pornind de la această nuvelă a lui King, cu toate că au foarte puține elemente în comun (setarea acțiunii în Maine, barul The Grey Gull, bătrânii jurnaliști Vince& Dave, polițistul Wuornos). Poate că un rol important l-a avut și coperta ediției franceze de care practic m-am îndrăgostit, ori faptul că la noi nu se mai găsește de niște ani buni o traducere. Dar mai ales pauzele dintre sezoanele serialului mai sus menționat, când mi se face dor de misterul și dilemele lui specifice, așa că revin iar și iar asupra cărții.

„Sooner or later, everything old is new again.”

Orice oraș își are legendele lui, acele povești care circulă prin viu grai, adesea conținutul lor fiind mai mult sau mai puțin alterat de povestitor. Omul este creat și creează la rândul său prin povești, mânat de o stranie nevoie de a căuta însemnătatea unui lucru prin povestea sa, poveste pe care atunci când nu o găsește nicăieri sfârșește prin a o inventa chiar el, uitându-i apoi caracterul fictiv. O astfel de poveste ar putea fi The Colorado Kid, a cărei inspirație pare să provină dintr-o știre despre moartea unei tinere pe coasta Maine-ului, articol pe care King l-a pus deoparte, dar apoi l-a pierdut. Continue reading “The Colorado Kid”