Amintiri din copilărie

În zilele în care telefoanele sună încontinuu, inboxul pare că şi-a reconfigurat dimensiunile şi se aglomerează peste poate, programările din agendă care ar trebui să-ţi contureze programul pe o lună se îngrămădesc într-o singură zi, iar fiecare cuvânt al cuiva se transformă într-un nou task, amintirea vremurilor când era totul mult mai simplu te ajută să te opreşti şi să respiri. Şi să-ţi aminteşti că totul poate să redevină un joc.

„Să fii copil e-un lucru serios, nimic pe lume nu-i mai frumos”, spunea un cântec de la Abracadabra, şi acum înţeleg cât de importante au fost lecţiile pe care le-am învăţat în faţa blocului pentru ca L-V: 9-17 să nu fie doar un orar de lucru, ci să încerce să fie chiar o viaţă. Fără elastic sau verde-stop, dar tot cu acea bucurie, deprinsă de pe terenul de joacă.

Oh, the Places You'll Go!
De la „Raţele şi vânătorii” am înţeles de foarte devreme cum stau lucrurile cu evaluarea ameninţărilor şi oportunităţilor – un fel de analiză SWAT la bătaia mingii, de la „Ţară, ţară vrem ostaşi” am aflat cât de importantă este echipa, strâns unită în faţa unui pericol şi cât de determinat trebuie să pleci într-o misiune pentru ai tăi. Ştiind că rişti să fii puţin îmbrâncit, dar fără ca asta să te intimideze în vreun fel, pentru că urmăreai o cauză nobilă.

 „De-a v-aţi ascunselea” cuprinde o întreagă filosofie de viaţă – îţi stabileşti o strategie, îţi găseşti locul, calculezi momentul şi acţionezi atunci când eşti pregătit, pentru că o clipă de ezitare sau de neatenţie te poate costa şansa pe care ţi-ai pregătit-o odată cu „an tan te, di ze ma ne pe…”.

„Ţările” m-au învăţat să fiu atentă la ce spun cei din jurul meu, să ştiu când e cazul să stau şi când să merg mai departe. Pentru că un singur cuvânt, rostit apăsat, putea să stabilească plecarea sau rămânerea pe loc.

Jucându-mă „Şotron”, mi-am reglat coordonarea, mi-am antrenat răbdarea – se avansa încet, din căsuţă în căsuţă, şi cu cât ajungeai mai departe, cu atât trebuia să fii mai concentrat, pentru că lucrurile se complicau. Iar ciobul aruncat unde nu trebuia putea să-ţi dea peste cap planurile unei zile întregi.

Me Talk Pretty One Day
Cât despre „Flori, filme, fete şi băieţi”, acum îmi dau seama că era cel mai de soi networking din cartier, dezvăluindu-ne multe despre personalităţile prietenilor noştri, ajutându-ne să ne cunoaştem mai bine, să ne înţelegem şi să stabilim odată pentru totdeauna cui aveam de gând să îi arătăm timbrele în vacanţa de vară. Iar astea nu erau lucruri de lăsat la mâna întâmplării.

Cu mulţimea lor de reguli (mereu interpretabile), jocurile copilăriei ne-au clădit, ne-au crescut şi ne-au învăţat. Am uitat multe din trăirile de atunci, din micile fericiri, construite din frunze, roşcove, mere pădureţe şi pâinici făcute din ţărână.

Pe-atunci, orice înfrângere era o lecţie care te ambiţiona să mai încerci o dată, la fel ca orice mică victorie, atunci când sticla colorată ateriza pe cifra dorită. Nimic nu era plictisitor, nimic nu era greu şi niciodată nu eram prea obosiţi să o luăm de la capăt. Ba dimpotrivă… M-am gândit la asta acum, de 1 iunie, când simt că nu prea ne mai înghesuim cu entuziasm la jocurile vieţii şi lăsăm „Telefonul fără fir” să îşi stingă ecourile, pentru că nimic nu mai are prea mult sens.

Şi, totuşi, a fost o vreme în care o minge, o coardă, câteva bucăţi de cretă şi nişte prieteni buni erau tot ce aveam nevoie pentru a întâmpina cu nerăbdare ziua care urma…

Don't Let the Pigeon Drive the Bus!
Zen Shorts
Love You Forever
Where the Wild Things Are
The Little Prince

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *