Amintește-ți. Nu uita niciodată.

Se spune că e important să-ți amintești greșelile trecutului pentru a nu le repeta. Și că istoria uitată se răzbună. Dar sunt atât de multe lucruri care ne distrag atenția de la prezentul nostru, încât cine mai are răbdare să scotocească și prin cuferele trecutului, să se umple de praful unor suferințe din alte veacuri?

Poate mâine o să avem răgaz și pentru asta. Trăim mai mereu pentru această imaginară zi de mâine, când vom avea timp să ne gândim la noi și la rosturile noastre pe pământ, să le arătăm celor dragi tandrețe, să ne implicăm în acte de caritate, să fim schimbarea pe care vrem să o vedem în lume.

Dar nu azi, pentru că sunt facturile astea de plătit, e o emisiune interesantă la televizor, mai e și lista de cumpărături care ne așteaptă pe frigider și, mai ales, trebuie să ne odihnim pentru că ne așteaptă un mâine în care vom fi altcineva. Unii dintre noi s-au obișnuit să-și trăiască viața ațipind, în timp ce reușesc să meargă la birou, să rezolve taskuri, să se vadă cu prietenii etc., de teamă că viitorul i-ar putea găsi obosiți de prea multă implicare în prezent. Și că nu vor fi la înălțimea așteptărilor acestui tărâm fantastic al mâine-lui.

Doar că, uitând de „ieri” și folosindu-ne de „azi” doar ca de o sală de așteptare pentru „mâine”, rămânem de fapt suspendați, fără rădăcini, privind în sus, dar neavând nici de ce să ne agățăm.

Și-atunci apare o carte ca cea a Tatianei de RosnaySarah’s Key și ne mai zdruncină din amorțeală, reamintindu-ne trecutul care ne clădește prezentul.

Sarah's Key
S-a scris mult despre această poveste a micuței Sarah  Starzynski, imaginată de Tatiana de Rosnay într-un fel de punte peste timp cu cea a jurnalistei americane Julia Jarmond, amândouă personajele de ficțiune ale unei realități grotești. Totul pornește de la un adevăr istoric cutremurător și se desface în bucăți de existență și de memorie afectivă individuală, care dau și mai multă forță romanului.

Ororile celui de-al Doilea Război Mondial nu trebuie să devină statistică, pentru că cifrele tind să ne îndepărteze de oameni. Așa că Sarah’s Key, deși amintește de tragediile colective ale acelei nopți cumplite de 15 spre 16 iulie 1942 și de prea puțin cunoscutul Velodrome d’Hiver din Franța, de unde au plecat spre moarte zeci de mii de copii, adulți și vârstnici evrei, ne poartă pe urmele a două familii din Paris și a felului în care ele au îndurat realitatea.

Sunt 60 de ani distanță între cele două vieți, care ne sunt prezentate alternativ, până la un punct, abia târziu intersectându-se. Sarah, o fetiță cu părul blond și ochii de culoarea cerului, aude niște bătăi înfiorătoare la ușă într-o noapte caldă de vară, în 1942. Vede frica din privirile părinților ei, oameni integri, curajoși, destoinici și curați interior, nu pricepe ce se întâmplă, dar își dă seama că este o neînțelegere care trebuie să fie rezolvată rapid. Și că, deși sunt luați cu forța din casă, poliția franceză va vedea că nu au făcut nimic rău și se vor întoarce. Așa că de-abia are timp să-și încuie frățiorul de doar 4 ani într-un dulap și să ia cheia, liniștindu-l și asigurându-l că mâine va reveni după el.

În ce s-a transformat acel mâine neîndurător, aflăm din povestea spusă alternativ, a jurnalistei americane care trebuie să facă un documentar, la comemorarea a peste jumătate de secol de la Vel d’Hiver.

Întregul roman poartă amprenta suferinței. Dincolo de orice,  Sarah’s Key este o lectură tulburătoare, devastatoare, pentru că ne pune în fața unui trecut de o ferocitate inexplicabilă, pe care avem datoria să nu îl uităm și să ne asigurăm că nu se va mai repeta. Dar nu făcând apel la credințe, lozinci, demagogii sau manifeste, ci spunând povestea unui suflet care a călătorit ca o rană deschisă prin lume, o fetiță care a luat o decizie de viață și de moarte, aproape în joacă, din prea multă iubire, neștiind cruzimile de care sunt capabili oamenii mari. Pentru că nu înțelegea de ce tocmai ei și familiei ei i s-ar putea întâmpla asta. Dar monstruozitățile nu sunt de înțeles.

Tatiana de Rosnay construiește în această carte un labirint de emoții, vinovății și culpabilizări, regrete și secrete întunecate, din care doar memoria ne poate ajuta să ieșim. Amintirea ne duce către lumină și orice s-ar întâmpla, nu trebuie să uităm niciodată. Azi este ziua în care aducerea aminte ne poate salva. Poate mâine e deja prea târziu.

„Fetița îi privea mirată: Polițiștii ăștia… nu aveau și ei familii? Nu aveau copii? Copii care îi așteptau acasă? Cum puteau să se poarte așa cu alți copii? Li s-a spus să facă asta sau făceau asta instinctiv? Oare erau niște roboți, nu erau oameni? Se uita cu atenție la ei. Păreau făcuți din carne și oase. Erau oameni. Pur și simplu, ea nu putea înțelege.”

Tatiana de Rosnay, Sarah’s Key

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *