American Isis: The Life and Art of Sylvia Plath

Out of the ash she keeps on rising with her red hair and she eats time as if it was air…

Cu 50 de ani în urmă, în luna februarie a unei ierni cumplite cum nu mai simțise Anglia de multă vreme, Sylvia Plath alegea să părăsească această lume printr-un gest pe care prietena sa, Anne Sexton, l-a numit ”a brilliant career move”. Lăsând deoparte cinismul, Anne a intuit bine, jumătate de secol mai târziu viața și arta Sylviei luând proporțiile unui mit, pentru că dacă ar fi să adunăm pe un raft tot ce a scris poeta, iar pe altul tot ce s-a scris despre ea, fără îndoială cea de-a doua categorie ar întrece-o în dimensiuni pe prima. Am putea spune că dorința (“I wonder about all the roads not taken and am moved to quote Frost…but won’t. It is sad to be able only to mouth other poets. I want someone to mouth me“) i-a fost îndeplinită, moartea sa nefiind un eșec ci mai degrabă o autoprofeție și un apogeu, după cum mărturisea chiar ea în “Edge”, ultimul poem scris cu 6 zile înainte să moară : “The woman is perfected. / Her dead /Body wears the smile of accomplishment, / The illusion of a Greek necessity”. 

Devorând scrierile lui Friedrich Nietzsche în vremea adolescenței, pare că și-a trăit viața după sfatul acestuia : “Of all that is written, I love only what a person hath written with his blood. Write with blood.” A știut din instinct că devenind unicul subiect al poeziei sale, ștergând granița dintre viața și arta sa – dinainte ca termenul de poezie confesională să fii fost inventat și noi să fii devenit preocupați de viața scriitorilor mai mult decât de operele lor- ar atrage acel tip/nivel de atenție după care râvnea.

Trecerea a jumătate de secol de la moartea sa este marcată de apariția în 2013 a trei biografii: Mad Girl’s Love Song (Andrew Wilson), Pain Parties and Work (Elizabeth Winder) și  American Isis (Carl Rollyson) – o dovadă a nenumăratelor variante în care imaginea ei s-a insinuat în conștiința noastră. În anii ce au urmat sinuciderii sale din 1963, tot ceea ce a reprezentat Plath a fost disecat, analizat, reinterpretat, reinventat, ficționalizat, ba chiar în unele cazuri complet fabricat- după cum se plânge fiica acesteia, Frieda Hughes.

La cât de multe biografii ale Sylviei Plath există deja, prima întrebare care răsare în mintea oricui este “de ce încă una?”. Nu întâmplător Carl Rollyson a lăsat deoparte contextul, concentrându-se mai mult pe esență, pe acel ceva de care era mânată poeta, pe forța incredibilă din arta sa, surprinzându-i o latură mai puțin cunoscută, cea care se bucura de soare și de mare, care râdea în fiecare duminică în timp ce asculta la radio showul lui Jack Benny. Toate acestea în contrast cu imaginea macabră pe care au construit-o alți biografi, astfel că până și profesorul din liceu al Sylviei se plângea de dovezile de personalitate morbidă pe care le cereau, deși “If I were to single out a word to describe her, it would be radiant.”

Pe lângă acest aspect, ce oferă în plus cartea lui Carl vine prin faptul că este prima/una dintre primele care beneficiază de informații din arhivele lui Ted Hughes, ținute până nu demult ascunse. Inedită este și ipoteza autorului, prin care susține că sinuciderea Sylviei a fost un act premeditat, făcut cu scopul de a-i asigura un loc anume în literatură.  La fel de surprinzătoare sunt și comparațiile pe care le face, privind-o ca pe o Isis modernă (întâmplător sau nu, pe peretele din apartamentul londonez al cuplului Sylvia-Ted era o imagine cu Isis, personalitate mitologică ce exprimă ideea de colectare a fragmentelor, reamintire, înviere, și al cărei nume repetă timpul prezent al verbului “a fi”: is, is. Cunoscătorii fără îndoială se vor duce cu gândul la celebra mantră din Clopotul de sticlă: ” I am, I am, I am”) sau ca pe o Marylin Monroe a literaturii (amândouă erau blonde și atractive, simțindu-se nevoite să poarte diverse măști pentru a face pe plac celorlalți, ambele au trăit înainte de mișcarea feministă a anilor 60, au fost victime ale patriarhiei, au ales sinuciderea și au devenit puternice simboluri feminine, Monroe și Arthur Miller s-au căsătorit în aceeași lună cu Ted și Sylvia).

Un alt aspect vital în a-i înțelege temperamentul și motivațile ce au dus la gestul sinuciderii, alături de alte zvonuri precum cel despre faptul că lua antidepresive sau că suferea de PMS, este și felul în care, fără a menționa acest aspect în mod direct, ci mai degrabă prin modul în care-i descrie comportamentul, Rollyson dă de înțeles că Sylvia Plath suferea de fapt de o tulburare de tip borderline. Același lucru era sugerat și de prietenul ei de corespondență, Eddie Cohen.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici  faptul că Ted Hughes și sora sa Olwyn au influențat biografii să realizeze versiuni distorsionate a tot ce a însemnat Sylvia, primul din dorința de a-și salva reputația, al doilea dintr-o nevoie excesivă de a-și proteja fratele și o antipatie exagerată față de poetă – ceea ce transformă biografia de față într-o piesă-cheie pentru a înțelege adevărata natură a celei care și-a pus definitiv amprenta asupra poeziei.

Dezamăgitor este felul în care, în ciuda pretențiilor de a ne considera o societate liberă în gândire, încă se mai practică sexismul. Astfel că Sylvia Plath, deși a lăsat posterității un roman, proză scurtă, jurnale și câteva volume de poezii extraordinare și premiate postum, și-a câștigat faima în special datorită modalității șocante prin care și-a curmat viața, lăsând impresia unei zeițe a morții, a unui artizant al umbrelor. În timp ce lui Ernest Hemingway spre exemplu, elementele pe care le-a avut în comun cu aceasta (depresia, terapia cu electroșocuri și sinuciderea) nu i-au așternut vreo umbră asupra operei sale.

Cu o identitate fluidă, o personalitate oximoronică, Sylvia Plath a reușit să-și afirme poziția în literatură, deși prețul plătit e dincolo de imaginația noastră. S-au spus și s-au scris multe despre ea, multe aspecte au fost prea vehiculate, dar fără îndoială încă mai sunt câteva secrete ce așteaptă să iasă să lumină, să ajungă sub ochii flămânzi ai cititorilor care-au creat un adevărat cult în jurul personalității sale. Nu ne rămâne decât să așteptăm ca restul documentelor din arhivele lui Ted Hughes să fie făcute publice, în 2022 sau 2035 după cum se pare că a cerut acesta.

So take a deep breath and listen to the old bray of your heart. She is, she is, she is. And she will always be, living withing ourselves.

Author: Elena Silvana

Scriu și citesc, iar asta îmi ocupă tot timpul. Cred în anticipație și în curiozitate ca fiind cea mai pură formă de insubordonare. Nici o poveste nu poate fi spusă fără poezie. Arta nu ar trebui să fie separată de viață ca și cum ar fi prea prețioasă pentru utilizarea de zi cu zi. Poate tocmai de aceea deviza mea este: dream, create, inspire.

1 thought on “American Isis: The Life and Art of Sylvia Plath”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *