Am învăţat la grădiniţă tot ce trebuie să ştiu

Viaţa ne uimeşte în fiecare zi şi ne dă mereu de lucru, scoţându-ne în faţă probe noi, experienţe-test pe care fiecare le trece cum poate. De multe ori, ne aşezăm pe banca de rezerve şi privim rătăciţi spre cei din jurul nostru care se luptă cu obstacolele, încercăm să le descoperim strategiile şi să le aplicăm şi noi, poate-poate ne prindem ce-i cu mecanismele astea complicate ale trăitului. Sau ne căutăm „antrenori” care să ne pregătească pentru drum, „coechipieri” pe care să ne sprijinim când adversarul presează mai apăsat şi alături de care să încercăm să domolim frica.

Uităm însă că purtăm cu noi cele mai importante adevăruri, pe care le-am învăţat de mici, în faţa blocului, prinzându-ne strâns de mâinile aspre ale bunicilor, de curajul de nezdruncinat al surorii mai mari sau de zâmbetul mamei.

În „networking”-ul cu ceilalţi copii, uneori eram raţele, alteori vânătorii (ca-n viaţă), nu reuşeam mereu să spargem zidul adversarilor la Ţară, ţară vrem ostaşi, aşa că rămâneam puţin captivi într-o altă echipă căreia trebuia să învăţăm să-i fim loiali şi la De-a v-aţi ascunselea am înţeles nevoia de a ne ascunde, dar şi de a şti că cineva ne caută preocupat.

În All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten, Robert Fulghum, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori inspiraţionali, ne aduce aminte tuturor că, atunci când dăm de vreo piedică în drum, ar fi bine să stăm câteva clipe alături de copilul din noi şi să ne sfătuim. Iar după ce trecem de primele impulsuri: ia o praştie, umple un balon cu apă sau pune o piuneză pe scaun, cu siguranţă vor veni gândurile alea senine: dă-le încolo de bastonaşe şi liniuţe, mai bine mănânc o îngheţată!
Primii ani sunt cei în care am învăţat ce e prietenia, pasiunea pentru joaca preferată, bucuria, acceptarea faptului că nu poţi avea mereu tot ceea ce îţi doreşti şi că, dacă în locul unei case de păpuşi primeşti un soldăţel, depinde doar de tine să-i găseşti rosturile şi să fii fericit cu darul primit (chiar dacă asta înseamnă că soldăţelul tău trebuie să fie resemnat cu purtarea unui tutu roz).

All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten
All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten nu este un ghid de succes în afaceri sau relaţii, ci reîntâlnirea cu cel bun din noi, cu ceea ce ştim, dar nu ne mai aducem aminte, atunci când ne străduim să învăţăm ce ne spun alţii. Scrisă cu blândeţe, umor, candoare, emoţie, această colecţie de eseuri a lui Fulghum conţine înţelepciunea anilor în care cream amintiri, nu le memoram pe ale altora.

Şi cine ar putea să spună că ceea ce afli la 5 ani nu-ţi poate fi îndrumar pentru mai târziu: „împarte cu ceilalţi; joacă cinstit; nu lovi; pune lucrurile la loc; fă curăţenie în urma ta; nu lua lucruri care nu-ţi aparţin; spune „îmi pare rău”, atunci când răneşti pe cineva; spală-te pe mâini înainte de masă; trage apa; prăjiturelele calde şi laptele îţi fac bine; trăieşte echilibrat – învaţă, mănâncă, desenează, pictează, cântă, dansează, joacă-te şi munceşte în fiecare zi; trage un pui de somn în fiecare după-amiază; când ieşi în lume, fii atent la maşini, ţine-l pe celălalt de mână şi rămâneţi mereu aproape; fii atent la miracolele din jur; peştişorii aurii şi hamsterul vor muri la un moment dat… ca şi noi;  şi ţine minte cel mai important cuvânt: PRIVEŞTE!”

Cu siguranţă, fiecare dintre noi pricepe semnificaţia tuturor acestor învăţăminte ale începuturilor, dar cum suntem din ce în ce mai uituci (din cauza vârstei şi a mulţimii de bastonaşe pe care viaţa ni le-a aruncat în cale),  Robert Fulghum ni le reaminteşte înainte de a le închide într-un sertar prăfuit al minţii noastre, alături de ursuleţii de pluş.

Este unul dintre oamenii care nu cred că viteza şi eficienţa dau valoare vieţii noastre, doar o aglomerează şi o încâlcesc, ţinându-ne ocupaţi, departe de lucrurile care contează cu adevărat. Asociem momentele de pauză, când ne mai auzim gândind, cu pierderea de vreme, fără să ne dăm seama că, atunci când eram copii, n-aveam mereu nevoie de ceilalţi pentru a umple un gol, reuşeam să ne invităm singuri la petreceri, să ne confecţionăm realităţi, iar joaca era cel mai serios lucru, de la care nimic nu ne-ar fi putut întrerupe.

Acum avem alte urgenţe, ale priorităţi, ne agităm pentru hârtii şi statistici, dar dacă apăsăm butonul de rewind, sigur o să găsim pe-acolo adevărurile pentru care merită să trăim şi să ne jucăm: imaginaţie, visuri, speranţă, hohote de râs şi dragoste.

„Ştiu ce-mi doresc cu adevărat de Crăciun.

Îmi vreau copilăria înapoi.

Nimeni nu-mi poate da asta. Dar măcar, dacă încerc, îmi pot oferi eu amintirea ei. Ştiu că nu are nici un sens, dar ce când Crăciunul are sens? E vorba despre un copil, care a trăit odată, demult, foarte departe, şi despre copilul de acum. Dinăuntrul tău şi al meu. Care aşteaptă în spatele uşii inimilor noastre ca ceva minunat să se întâmple. Un copil care nu gândeşte practic, raţional, care are o minte simplă şi e teribil de vulnerabil la bucurie.”

(Robert Fulghum, All I Really Need to Know I Learned in Kindergarten)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *