„Ai de ales pe lume cum să spui poveștile triste”

The Fault in Our Stars (trad. rom. Sub aceeași stea) este, probabil, cel mai așteptat film al anului de către adolescenți (și nu numai). O poveste lacrimogenă (eu n-am reușit să nu plâng nițel citind cartea și deja mi-am pregătit șervețelele pentru film), amuzantă, profundă, bine scrisă, romanul nu e doar pentru adolescenți. E un roman despre lumea contemporană și despre vanitățile societății de consum, despre moarte și despre aprecierea vieții, despre părinți și copii, despre lupta cu cancerul (care nu e o luptă, e un război civil) și iubire. Am plâns când am citit-o, după cum am spus, dar am terminat-o cu un zâmbet pe buze pentru că, după cum spune și Hazel, „ai de ales pe lume cum să spui poveștile triste”. Și, chiar și atunci când nu ți-a mai rămas nici o alegere de făcut, tot mai ai una: opțiunea de a alege cum să-ți spui povestea .

E o carte incomodă pentru că vorbește despre moarte și despre urâțenia bolii cu naturalețe și cu ironie, într-o lume în care oamenii fac orice pentru a ascunde urmele bolii și ale morții (de la aziluri pentru bătrâni și muribunzi, la firme de pompe funebre care depun mari eforturi în a șterge orice urmă a morții de pe chipul celor decedați). Există un anumit tabu al morții în societatea de consum contemporană: nu ne place să vorbim despre ea, nu ne place să vedem urmele bolii și facem orice să ne ținem copii departe de realitatea dezagreabilă a morții.

Simțeam cum toată lumea mă privea, întrebându-se ce era în neregulă cu noi și dacă aveam să murim și cât de curajoasă trebuia să fi fost mama mea și toate celelalte. Uneori, asta e partea cea mai rea când ai cancer: dovada fizică a bolii te separă de restul lumii.

Romanul lui John Green e o carte foarte puternică tocmai pentru că abordează toate aceste subiecte despre care nu vrem să vorbim și ne obligă să acceptăm că moartea și boala fac parte din viața noastră, că există lucruri mai importante decât, de exemplu, pantofii de firmă, că trebuie să dăm vieții noastre un sens, dar că trebuie să ne permitem să fim și ridicoli și frivoli și nu trebuie să ne petrecem toată viața spunând doar lucruri profunde.

– Răbdare, greieraș, l-am sfătuit. Nu vrei să pari prea nerăbdător.

– Corect, de-aia am spus mâine, a zis el. Vreau să te revăd în seara asta, dar sunt dispus să aștept toată noaptea și o bună parte din ziua de mâine.

Pe lângă povestea de iubire dintre Hazel și Augustus (care e la fel ca toate marile iubiri din viață și din ficțiune: emoționantă, profundă, frivolă și, evident, imposibilă), Green mai scrie, subtil, încă o poveste: aceea a puterii salvatoare a cărților și a nevoii fundamentale de povești a oamenilor. Iubirea dintre Hazel și Gus e la fel de importantă ca și povestea cărții lor preferate, O durere supremă. De aceea e bine să mergeți să vedeți și filmul (care din trailer se anunță a fi foarte bun și el), dar să citiți și cartea.

De departe, cartea mea preferată era O durere supremă, dar nu-mi plăcea să le spun oamenilor despre ea. Uneori citești o carte și cartea asta te umple de un zel evanghelic ciudat, iar tu devii convins că lumea zdruncinată nu-și va reveni niciodată dacă nu o vor citi cu toții și nici până când toate ființele umane n-o vor face. Apoi există cărți ca O durere supremă, despre care nu le poți spune oamenilor, cărți atât de deosebite și de rare și care îți aparțin, astfel încât să-ți faci publică afecțiunea pare o trădare.

Pe blog, Andreea ne mai propune alte 15 cărți pe care să le citim după Sub aceeași stea.

Un articol de Laura Câlțea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *