Actorii-cult şi iubirile lor… literare

De peste 100 de ani, Hollywood-ul vinde poveşti. Începând de la In Old California, 1910, filmul mut care redescoperea, în 17 minute de peliculă şi neobişnuit, California (din pespectiva mexicanilor care o locuiau) şi până la Terminator Genesys, din 2015, SF-ul despre inteligenţă artificială şi războaiele viitorului, studiourile americane au confecţionat, din iluzii, emoţii, curiozităţi şi nerăbdări, tot soiul de noi vieţi în mişcare.

Însă, perioada sa de glorie a fost, între 1920 şi 1965, cea în care nu prinţesele şi prinţii Disney erau modelul farmecului absolut, ci actorii care-şi trăiau celebritatea cu eleganţă, strălucire, formând o lume de butaforie în jurul lor. De la Humphrey Bogart la Clark Gable, de la Vivien Leigh la Anthony Perkins, de la Tony Curtis la Bette Davis, mai toţi şi-au construit un personaj din propria persoană: unul articulat, purtând mereu costumul de scenă, ştiind replicile pe care le are de spus, dar având şi pe cineva alături care să le sufle, în orice eventualitate, afişând sentimentele aşteptate faţă de partenerii de ecran. Actorii nu trebuiau să creeze sentimentul că între ceea ce se întâmplă pe peliculă şi în afara ei era o fractură semnificativă – impresarii îi obligau să prelungească experienţa de joc oricând erau în public, pentru că orice abatere putea duce la faliment, iar pe-atunci se făcea comerţ cu echilibrul interior.
 În culisele existenţei lor se duceau lupte cu dependenţe, nesiguranţe, psihoze, dezamăgiri, depresii şi furii de necontrolat. Şi pentru a-şi crea un pod între ceea ce sunt şi ceea ce lumea voia ca ei să fie, aveau nevoie de un teritoriu neutru, în care să se refugieze, la jumătate de drum şi unde să se regăsească, fără presiunea realităţilor care îşi disputau autoritatea asupra sufletelor lor.

Pentru mulţi dintre ei, în această epocă în care Hollywoodul îşi prelungea fişa postului până în dormitorul starurilor sale (un fel de revers al lui Frankenstein, pentru că, de data asta, creatorul s-a întors împotriva creaţiei), cărţile erau no man`s landul în care camerele de filmat nu aveau acces.

Oliver Twist
Alice Adams
Katharine Hepburn a fost fascinată de Alice Adams, romanul lui Booth Tarkington despre ambiţia unei tinere fete, lipsită de posibilităţi materiale, dar care îşi dorea cu orice preţ să fie acceptată în înalta societate. Această obsesie, nu pentru devenire, ci pentru aprobare, se transformă, pe măsură ce Alice se ciocneşte de realitate, într-o căutare a propriilor visuri, care nu au legătură cu luxul şi serile de gală, ci cu micile fericiri, de necumpărat. Vulcanica Hepburn s-a regăsit în Alice Adams, iar atunci când a avut posibilitatea să o interpreteze şi pe ecran, a avut sentimentul că se apropie de ea însăşi, prin personajul creat, căutându-şi propria cale, printre indicatoarele de drum montate de alţii.

Charlie Chaplin, artistul-total al cinematografiei mondiale, a cărui influență creatoare încă inspiră generațiile tinere de cineaşti, a fost fascinat de literatura lui Dickens. Copilăria lui Charlot, în Londra secolului XIX, pare parcă desprinsă din cartea sa preferată: Oliver Twist. Trăind în sărăcie, suferinţă, îndurând de foarte mic greutăţile şi înfruntând cumpene cumplite, Chaplin a învăţat, ca Oliver însuşi, cum poate reuşi un orfan al marelui oraş să nu-şi piardă compasiunea, să nu-şi împietrească sufletul şi să nu renunţe niciodată la credinţa într-o lume mai bună.

“Am mai fost înşelat, de-a lungul vremii, de cei în care am crezut; dar, cu toate astea, sunt foarte hotărât să am încredere în tine. Şi îmi pasă mai mult de tine decât pot spune, decât îmi pot recunoaşte chiar şi mie. Oamenii cărora le-am dat toată dragostea mea profundă sunt acum în mormânt; dar deşi fericirea şi bucuria vieţii mele se odihnesc alături de ei, nu mi-am transformat inima într-un sicriu, ci am închis în ea, pentru totdeauna cele mai puternice emoţii. Suferinţa nu a făcut altceva decât să le întărească şi să le amplifice”.  (Charles Dickens, Oliver Twist)

John Wayne, figura iconică a westernului american, îşi petrecea zilele războindu-se cu tâlharii vestului sălbatic, iar seara se retrăgea printre cărţile sale preferate sau la tabla de şah. Iubea literatura, cărţile Agathei Christie, dar şi două romane istorice ale lui Arthur Conan Doyle, inspirate din perioada războiului de 100 de ani – The White Company şi Sir Nigel. De altfel, de fiecare dacă când încheia un contract, pentru a oficializa totul, spunea: “Barkis is willing!”, o faimoasă expresie folosită de Charles Dickens în David Copperfield.

The Diary of a Young Girl
Sir Nigel:  An Encyclopedic Outline of Masonic, Hermetic, Qabbalistic and Rosicrucian Symbolical Philosophy
Una dintre actriţele care au fascinat mereu prin eleganţa prezenţei lor, aristocraţia trăsăturilor şi rafinamentul interpretării este şi una dintre marile cititoare ale cinema-ului mondial, un spirit special, care a gândit liber şi a luptat, cu mijloacele minţii şi inimii ei, pentru libertatea tuturor – Audrey Hepburn. Din multitudinea de cărţi pe care le prefera, este una care a marcat-o profund, pentru că primii ani ai vieţii sale s-au asemănat cu povestea tulburătoare a Annei Frank, din The Diary of a Young Girl. Bineînţeles, nu la proporţiile catastrofice ale destinului fetei ascunse într-un pod, anihilată de cruzime umană, foamete, frig şi ignoranţă, dar Audrey s-a regăsit printre bucăţile de gânduri şi de speranţe care se încăpăţânau să supravieţuiască ororilor războiului.

“E greu să rezişti în astfel de vremuri: idealuri, visuri şi dorinţe de nepreţuit se înalţă în noi, doar pentru a fi strivite de crunta realitate. E un miracol că nu mi-am abandonat idealurile, par atât de absurde şi nepractice. Şi, totuşi, mă agăţ de ele, deoarece cred, în ciuda a tot ce mi se întâmplă, că oamenii sunt buni la suflet”. (Anne Frank: The Diary of a Young Girl)

Poveşti sunt în cărţi, sunt pe ecran, dar cele mai importante sunt poveştile pe care ni le spun despre noi toate artele, despre cei care suntem, care-am fi putut să fim sau care vom deveni. Ne-ajută să privim puţin prin rafturile celor pe care-i admirăm, pentru că acolo unde hârtia e mai îndoită, adnotările sunt mai multe, se ascunde o parte din ei. Şi e una pe care nici un reflector n-o poate lumina cu adevărat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *