Absurdul fericirii

Se spune că fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai deja. Dar asta nu ne împiedică să pornim în fiecare zi într-o cruciadă a „mai binelui” care să ne ducă aproape de visurile pe care ni le fabricăm din speranţele noastre şi aşteptările celorlalţi. Nu ştim întotdeauna în ce direcţie ne îndreptăm, dar ştim că nu trebuie să ne oprim din goană, pentru a nu pierde cursa către nicăieri.

De ajuns, nu avem cum să ajungem, pentru că nu există vreo linie de sosire prestabilită, dar trebuie să rămânem în rând pe culoarul de alergare, orice ar fi.

Şi în timp ce ne încurajăm, cu zâmbete desenate din pixeli şi poveşti motivaţionale, că o rază de soare şi o cafea fierbinte sunt tot ce avem nevoie pentru un început luminos de zi, o replică sentenţioasă, o privire neprietenoasă ori un e-mail cu o veste neplăcută de la muncă pot compromite tot ceea ce auto-iluzionarea şi-a propus să facă din buna noastră dispoziţie.

Ne jucăm de-a fericirea, dar ieşim repede din rol atunci când partenerii de scenă nu spun replicile pe care noi le aşteptăm.

În The Age of Absurdity, una dintre cărţile-diagnostic ale vremurilor noastre, Michael Foley observă cu ironie că toată această predispoziţie a omului modern spre dezamăgire este determinată de „un cocktail toxic de nemulţumire, nelinişte, dorinţă şi dispreţ”. Simţim că totul ni se cuvine şi reacţionăm necontrolat atunci când acest „tot” ne ocoleşte sau nu vine în forma pe care noi o dorim.
Îmbinând filosofia stoicilor, înţelepciunea budistă, adevărurile literaturii şi ficţiunile neurologiei, Foley ne povesteşte despre noi, despre nevoia de atenţie („sunt văzut, deci exist”), lupta cot la cot dintre impulsurile id-ului şi ego, auto-justificare („când vine vorba să ne justificăm acţiunile, descoperim că avem inteligenţa lui Einstein, imaginaţia lui Shakespeare şi subtilitatea unui iezuit”) şi despre cum căutarea fericirii este, de fapt, principala sursă a nefericirii.

The Age of Absurdity: Why Modern Life makes it Hard to be Happy
Într-o lume în care ziua de azi este doar anticamera pentru succesul, iubirile, prieteniile, recunoaşterile, împlinirile de mâine şi de unde suntem nerăbdători să ieşim, pentru a vedea ce ne rezervă viitorul, este simplu să îţi pierzi încrederea în tine dacă îţi construieşti viaţa pe necesitatea de a fi fericit cu orice preţ: „trebuie să reuşesc”, „toată lumea trebuie să mă placă”, „totul trebuie să meargă simplu”.

Departe de a fi declanşatoare ale vreunei stări extraordinare de bine, toate aceste obligo-uri care transformă „eşecul” într-un cuvânt tabu nu fac decât să catalizeze anxietatea şi depresia, spune Michael Foley, bazându-se pe studiile şi experimentele renumitului psiholog Albert Ellis.

The Age of Absurdity propune conştientizarea tuturor acestor obiceiuri autodistructive: nu putem sta locului (pentru că agitaţia ne dă iluzia unui sens), nu putem face linişte (dacă nu vorbim înseamnă că nu avem nimic de transmis lumii), nu putem scăpa de obsesia de sine, nu putem să nu dorim lucruri.

Înţelegându-le, putem face o schimbare, pentru că  scuza cu „Ăsta sunt eu şi nu am de gând să mă schimb” nu prea îşi are locul într-o societate care ar trebui să fie evolutivă, bazată de empatie şi respectarea diferenţelor, în care fiecare dintre noi este, până la capăt, într-un proces de cunoaştere şi descoperire. Nimic nu este definitiv.

Michael Foley se ia la harţă cu toate metehnele noastre, cu dorinţa de a părea mereu altceva decât suntem, de a schimba lucrurile doar din plictiseală, de a forţa normele şi a vrea să fim altfel decât ceilalţi pentru a nu părea lipsiţi de personalitate, de a vrea să rămânem pururea tineri şi de a fi gata să oferim răspunsuri categorice chiar şi întrebărilor neadresate.

The Age of Absurdity vorbeşte despre iraţionalele noastre teorii despre iubire, fericire, muncă, bătrâneţe, despre cum ne sabotăm bucuriile mici împovărându-le cu obiective mari, despre ce refuzăm să înţelegem, despre răspunderile de care ne ascundem, despre experienţe atrofiate şi pierderea oricărui sens al transcendenţei. Dar şi despre soluţiile pe care le avem de a descoperi că putem trăi fără să fie nevoie să dovedim ceva.

„Depresia este, de cele mai multe ori, soarta oamenilor moderni – lacomi, nesătui de atenţie şi ranchiunoşi, întotdeauna convinşi că merită mai mult, mereu bântuiţi de gândul că ratează ceva mai bun care se petrece altundeva decât sunt ei, întotdeauna iritaţi de lipsa de recunoaştere şi mereu nemulţumiţi. Este important să regăsim curajul şi umilinţa lui Sisif, care nu cere recunoaştere, care ştie cum să întoarcă în favoarea sa hotărârea zeilor şi cum să transforme fiecare acţiune în propria ei recompensă.

Pe Sisif îl fac fericit absurditatea şi inutilitatea împingerii unui bolovan pe un deal.” (The Age of Absurdity, Michael Foley)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *