Casa cu păpuşi

Ideea copilăriei fără sfârşit a lui Peter Pan nu mai este de mult doar fantezie. Trăim într-o lume plină de jucării de tot felul, în care nişte copii mari şi neastâmpăraţi caută în fiecare moment câte-o distracţie nouă, pentru că se plictisesc foarte repede. Ne transformăm casele ca şi cum am asambla lego-uri, înlocuim soldăţeii de plumb cu gadgeturi hi-tech şi pe Thomas The Tank Engine cu Top Gear, ne cioplim chipurile şi trupurile, cum făceam odinioară cu păpuşile Arădeanca, ne trăim vieţile în aşteptarea recreaţiei mari, pentru că până atunci trebuie să stăm la monotonele sesiuni de „maturitate” şi fugim de noi cât putem, pentru ca vârsta să nu ne ajungă din urmă.

Avem nevoie de oameni care să ne spună ce să facem, publicitarii se înghesuie să ne promită jucării mai noi şi mai strălucitoare, care ne vor face să ne simţim mereu tineri, mai frumoşi şi mai fericiţi decât am fost vreodată. Şi pentru a le avea, muncim fără oprire, dar fără prea mult chef, ca atunci când eram mici şi, pentru a primi o ciocolată, trebuia să acceptăm să spălăm vasele. Acum recompensele sunt altele, dar principiul este acelaşi, iar societatea preferă să ne infantilizeze şi să ne ţină ocupaţi cu sunete, culori, lumini şi relaţii de plastic, pentru a nu începe să punem întrebări, pentru a nu ne dezmetici.

În cartea sa Big Babies or: Why can′t we just grow up?, Michael Bywater se încumetă să deşurubeze mecanismele play-seturilor pe care adulţii le folosesc, în vieţile lor de zi cu zi, precum şi ale controlului „parental” asigurat de societatea contemporană. Pornind de la locurile de muncă, unde fiecare sarcină trebuie să fie coordonată, supravegheată şi verificată, pentru ca superiorii să se asigure că ai înţeles ce ai de făcut şi că îi vei asculta pe oamenii mari – asta, de fapt, anulând sentimentul responsabilităţii personale -, la mesajele de avertizare care ne însoţesc permanent – „Atenţie! Podea udă!” sau „Atenţie la tavan!”, „Atenţie la scări”, „Atenţie la cablurile electrice”, „Atenţie! Conţinut fierbinte!”, „Supravegheaţi-vă bunurile personale”, suntem mereu sub semnul învăţăturilor din copilărie: „Nu vorbi cu străinii”, „Nu deschide uşa când eşti singur acasă”.

Alţii gândesc pentru noi şi ne poartă de grijă, pentru ca noi să ne ocupăm mintea cu altceva şi sa nu mai dăm atâta atenţie vieţii din jurul nostru. Când sunt atâtea lucruri de cumpărat, de ce să mai stai să-ţi faci griji cum păşeşti pe o podea proaspăt spălată?

Aşa cum în copilărie eram Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada, Batman sau Superman, Bywater spune că acum ni se vinde o identitate, trebuie să ne descoperim, să aflăm cine suntem, pentru că tunsoarea potrivită, hainele corecte şi poşeta trebuie să-ţi contureze personalitatea pe care o ascunzi în spatele unor haine şi gânduri banale.

Trăim într-o casă a păpuşilor, în care dăm din picior atunci când ni se strică mobila de plastic, dar privim indiferenţi la lumea în descompunere din jur. Iar Big Babies este tot un fel de jucărie, dar una pentru minte şi spirit, care nu dă lecţii sforăitoare despre răspunderile adulţilor, ci pune etichete colorate pe feliile de viaţă, lăsându-ne pe noi să aflăm dacă suntem sau nu nişte copii mari.

Cum am putea să ne maturizăm, dacă am vrea? Michael Bywater spune că e simplu ca un joc de şotron: trebuie doar să fim atenţi la tot ce ni se întâmplă, să întrebăm mereu: de ce? şi să îi tratăm pe ceilalţi cu grijă şi respect. A, da, bineînţeles, şi să avem grijă cu jucăriile cu piese mici, care se desprind uşor şi pot fi înghiţite. Cam asta ar face un adultJ

 

 

„Ni se spune ce să gândim. Ni se vorbeşte de sus. Suntem distraşi de culori, mişcare, nu suntem luaţi în serios, suntem hrăniţi cu linguriţa, răspunsurile noastre sunt prefabricate, iar autonomia noastră de gândire este erodată cu superioritate.

Mai jos sunt câteva dintre presupunerile care se fac în ceea ce ne priveşte:

Nu ne putem controla apetitul;

Nu ne putem abţine;

Nu avem conştiinţa sinelui sau avem una deformată;

Nu avem o viaţa interioară reală;

Nu ne putem exercita autonomia în mod responsabil;

Avem nevoie de supraveghere constantă şi coerciţie permanentă;

Putem fi, dacă nu chiar suntem, violenţi;

Inteligenţa noastră socială este una tribală;

Nu putem discerne.

Vrem să susţinem astfel de presupuneri? Vrem să rămânem bebeluşi mari?

Bunicul meu s-a născut în 1888 şi nu a avut un stil de viaţă. Nu avea nevoie de unul: el avea o viaţă.” (Big Babies or: Why can′t we just grow up?, Michael Bywater)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *