Acest articol a fost scris de Julia.

Primul meu contact cu John Fowles a fost în momentul în care ascultam într-o emisiune recenzia cărții sale „The Magus”. Magicianul – în traducere românească – este un roman intrigant ce-ți lasă un profund sentiment de derizoriu.

Personajul principal, britanicul Nicholas Urfe își părăsește adorata iubită pentru necunoscut și nou. Primește un post de profesor de limba engleză într-o școală de pe o insula grecească, care îl ademeneste din primul moment. Îi este extrem de ușor să renunțe la singura femeie care l-a iubit și admirat vreodata pentru farmecul unui nou inceput. Se incadrează perfect în tipologia barbatului instabil, vânătorul lacom de iluzii, în cautarea femeii mai „ femeie” decât cea de azi.

Se trezește în mrejele și jocurile psihologice ale unui maestru iluzionist, în compania căruia realitatea și fictivul îmbracă aceleași veșminte. Este sedus de femeia pe care el o considera perfecta și despre care nici în ultimele momente nu este sigur că e miraj (un produs creat pentru el de maestrul psiholog) sau marea lui iubire. Situațile și stările prin care Nicholas trece sunt absolut fascinante prin multitudinea de detalii , suspansul și misterul fiind ingrediente nelipsite în proza lui Fowles.

Cea de-a doua carte citită de mine este „The Collector”.

Ideea celor două cărți se aseamană în aceeași măsură în care se completează. De această dată destinul se joacă cu viața unei tinere studente la arte care este sechestrata de un barbat bolnav psihic, care o iubește pe ascuns de ani de zile. Fascinant este modul în care personajele își prezintă povestea și atitudinea ta schimbatoare față de personajul negativ.

În timpul petrecut în captivitate, Miranda adoptă diferite atitudini în ceea ce-l priveste pe bărbatul ce a sechestrat-o. Dacă la inceput îi era teamă, pe urma se convinge că este inofensiv și că nu o va agresa, cel putin sexual, apoi încearcă să se împrietenească cu el și să-l înțeleagă, îi este milă de el după care îl urăște și disprețuiește.

Ambele personaje urmează cumva același destin, căci ele cad în mâna unor personaje care le modeleaza viața după propriul interes. Partea tristă a romanelor vine odată cu starea finală, și anume starea de conștientizare maximă că o ființă umană s-a jucat cu viata ta, iar asta îți marchează profund existent…

„Monștri plini de speranță” e o carte complexă care se desfășoară pe mai multe planuri. În principal avem o frumoasă poveste de dragoste, în secundare contextul istoric în care se desfășoară acțiunea, perioada dintre cele două războaie mondiale.

Max și Eleonor trăiesc la distanță unul de altul, dar cu ajutorul scrisorilor fac ca fiecare cuvânt trimis spre celălalt să-i apropie. Câteodată citind, îți vine să lași cartea din mână și să-ți pui aceleași întrebări pe care și le-au pus cei doi îndrăgostiți. Povestea nu-i numai a lor, e chiar și a ta, dar modul de a o spune rămâne unic. Cel puțin pentru mine.

Revenind la carte și la scrisori…

Eleanor povestește despre Berlin, despre familia ei, despre neînțelgerile cu mama și despre cât de mult își adora tatăl, despre ascensiunea național-socialismului, despre greve și demonstrații pline de victime, despre primul jurnal, despre Einstein ironizând un amfiteatru plin de naziști, despre teoria relativității, cea psihanalitică sau chiar despre Rosa Luxemburg, asasinată mișelește și aruncată în șanț.

Max, vorbește despre viața la țară, undeva aproape de Londra, despre casa boierească, despre partidele de tenis pe iarbă, despre cei care le trec pragul, despre experiențele copilăriei, despre primele vise erotice, despre fizică și biologie, despre Wittgenstein.

…cei doi aveau să se întâlnească într-o drumeție în Munții Pădurea Neagră, și de atunci aveau să-și scrie neîncetat, până în ziua în care vor fi împreună. Povestea ne poartă de la unul la altul, mai întâi în propria țară, apoi în Elveția, în Rusia lui Stalin și în Spania războiului civil. Întâlnirile lor sunt scurte și pline de teama zilei de mâine, care-i va despărți din nou. Reacțiile lor sunt umane în fața violențelor din jur. Norocul, crezul și mai ales dragostea ce și-o poartă unul altuia îi fac să treacă peste multe încercări, lasându-le gândul liber.

„Monștri plini de speranță” se referă la personaje neadaptate mediului, prezentului istoriei, dar care cu ajutorul dragostei ajung să se adapteze, să supraviețuiască și să continue.

Jeanette Winterson. Un nume care la început nu pare a inspira nimic, însă dacă ai curiozitatea de a-l căuta și de a afla ce se leaga de el, cu siguranță ai fi uimit.

Winterson a apărut pe scena literară în 1985 cu romanul Oranges are not the only fruit, pentru care a obținut premiul Withbread pentru debut. De atunci autoarea a mai câștigat un premiu BAFTA pentru adaptarea cinematografică a primei sale cărți și un premiu John Llewellyn Rhys pentru romanul The Passion. Dar dacă cineva ți-ar spune înainte de toate ce premii a luat Jeanette Winterson. mai mult ca sigur nu ai fi destul de impresionat încât să citști una dintre cărțile ei. Așa că m-am gândit că cel mai bine și mai reprezentativ ar fi să spun câteva cuvinte despre temele abordate în cărțile pe care le-a scris. Începând de la dragostea infantilă cu tentă lesbianică confruntată cu riguroasa îndoctrinare religioasă, continuând cu poveștile de dragoste și suferință plasate în ere diferite, dar atât de asemanătoare, cu „revizitarea” istoriei și rescrierea ei punctul de vedere al unui om ce trăia acele vremuri și până la rescrierea unui mit grecesc, Jeanette Winterson dovedește o măiestrie deloc ușor de descris, etalează un limbaj poetic minunat, care în același timp creează probleme de descifrare prin cuvintele alese cu grijă și îndemânare. Scriitoarea dovedește o privire critică și în același timp obiectivă a lumii în care trăim, în care am trăit ori în care vom trăi, căci după cum afiră în romanul de față „Everything is imprinted for ever with what it once was.“

Dacă nu te-am făcut îndeajuns de curios până acum, astfel încât să pui mâna pe o carte semnată de Winterson, am speranța că o vei face doar ca să îmi dovediti că am greșit cu ceea ce am spus, chiar și așa tot îmi voi fi îndeplinit scopul.

The Stone Gods, cel mai nou roman al autoarei, este compus din patru povești încărcate de înțeles și emoție, pe care cititorul le poate lega între ele dacă dorește.

Prima poveste are loc într-un viitor îndepărtat unde corporația MORE face legea, planeta este aproape distrusă iar omul nu mai este nimic altceva decât un pion pentru adevărații jucători, care nu suntem noi. Descoperind Blue Planet, The Central Power (o Americă futuristă ), este trimisă într-o misiune de recunoaștere o navetă pe care se află Billie Crusoe, personajul care ne istorisește povestea, Spike, un robo sapiens ce urma să fie distrus – cel mai probabil un robot, care fie vorba între noi, a trecut cu brio testul Turing, o femeie, Pink McMurphy, care a cunoscut pe deplin oportunitățile unei lumi noi, fiindu-i astfel setată vârsta în mod artifical la 24 de ani și căpitanul Handsome, liderul misiunii. Blue Planet e un habitat perfect pentru rasa umană, mai există totuși un mic impediment: dinozaurii.

A doua povestire este o „revizitare” a momentului în care Insula Paștelui a fost descoperită. În urma plecării echipajului, un marinar britanic, Billy, a fost uitat pe insula nou descoperită și plină de mistere. Aici dă peste un alt marinar, abandonat și el iar impreună se luptă pentru supraviețuire. Povestea este un preambul pentru ultimele două povești, ce au o puternică legatură între ele.

Al treilea act, care include poveștile trei și patru, este scenariul unui viitor ratat, al unui viitor care cunoaște Al Treilea Război Mondial și ororile ce vin dupa acesta. Deși există oameni ce duc vieți ignorante, privind războaiele și atrocitățile lor la televizorul din camera lor din Tech City, în afara orașului, în Wreck City, toate aceste lucruri se petrec cu adevărat. Acolo sunt toți oamenii care au refuzat traiul MORE, care au refuzat apartenența la un sistem anost bazat pe jetoane și nu pe bani. Când un programator însărcinat cu programarea unui robot inteligent, ce urmeaza să ia decizii în cadrul unor probleme de interes global, pleacă împreună cu acesta în Wreck City, MORE își vrea produsul inapoi. Păcat că Spike, căci despre el este vorba, vrea să rămână acolo iar Billie, cea care l-a dus pe robot departe de Tech City, e prinsă într-un conflict moral indus de situație.

Tema recurentă a celor patru povești ar fi aceea că niciodată nu învățăm din istorie și astfel greșelile se repetă, istoria se repetă: o lume circulară în care se comit aceleași greșeli, ajungându-se la același destin. Pe fundalul acestei stări de fapt este descris un viitor extrem de plauzibil în care ne este dat confortul, dar ne este luata libertatea.

Un roman minunat și îngrijorător în aceeași măsură, dacă ne punem intrebarea „Ce ar fi dacă?”, plin de idei ce provoacă cititorul. făcându-l să se gândească măcar preț de o secundă la viitorul său și la cel al planetei.

Evocând în mod evident romanul lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, Jeanette Winterson reușeste de minune o cronică a „ceea ce urmează să ni se întâmple.“

Despre Cormac McCarthy nu știam prea multe până să aud despre The Road iar cum am un apetit crescând și cum mi se ciulesc mereu urechile când aud cuvintele „post-apocaliptic” ori „distopie”, The Road nu era un roman peste care puteam să trec. Mi-am format apetitul ăsta cu romane precum Fahrenheit 451 al lui Bradbury, Cell lui King, Nineteen Eighty-four al lui George Orwell ori A Clockwork Orange al lui Burgess. S-ar putea spune că am început cu ce-i mai bun. Asta nu înseamnă că orice altceva e de o calitate implicit mai slabă. Nicidecum. Nu țin minte exact de la cine am auzit de aceasta carte, însă premisele sunau delicios: povestea unui barbat și al unui copil ce călătoresc împreună printr-o lume post-apocaliptică devastată de un cataclism necunoscut.

Când am început să caut informații despre autor, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că No country for old men tot de el a fost scris. Am văzut filmul și mi-a plăcut – mi s-a părut îndeajuns de bun pentru a nu fi inspirat dintr-o carte – însă probabil că de această dată am uitat să verific acest amănunt. În plus, McCarthy a mai publicat și The Orchard Keeper (1965) sau Child of God (1974).

The Road este un roman ce se desfășoara pe un fundal ambiguu. Nu se știe nimic despre topografie, natura cataclismului ori istoria personajelor (exceptând micile flashback-uri ce sunt destul de neclare și ele). Un bărbat împreună cu un copil călătoresc printr-un tărâm devastat, traversând orașe fantomă, păduri din care a mai ramas doar scrumul ori cărbunele și tot ceea ce știu aceștia este că trebuie să continue să mearga spre sud, spre ocean. Încă de la începutul romanului am fost lovit de stilul direct dar cumva cu accente poetice al autorului. McCarthy descrie cu o acuratețe uimitoare peisajele cât și sentimentele ce îi patrund pe cei doi protagoniști. Deși cară după ei un cărucior de supermarket în care sunt puse diferite lucruri cum ar fi: o carte de povești, jucării, resturi de mâncare ori o prelată; tot ce au bărbatul și copilul sunt pe ei înșiși. Contrastul dintre dragostea și grija pe care cei doi și-o poarta și background-ul lipsit de culoare, mort este unul foarte mare – un factor extrem de important pentru roman în sine și pentru mesajul pe care vrea să îl transmită.

Un exemplu grăitor, spun eu, este atunci când începe să ningă cu fulgi gri și reci iar din frica de a nu muri de frig, tatăl și copilul (deoarece aceasta este relația dintre cei doi) trebuie să iși găsească un adăpost. Dacă se află într-o pădure făcută scrum atunci cea mai bună alegere este sub o piatră, acoperiți cu prelata. În cazul în care sunt în trecere printr-un oraș abandonat, există destule case în care aceștia pot fi oaspeți măcar o noapte. O scenă care pe mine m-a lasat pur și simplu mut de uimire este atunci când cei doi trec printr-o așezare iar fiul zărește un copil printre ruine. Deși mâncarea este mereu insuficientă iar canibalismul este privit ca un dar din acest punct de vedere, reacția fiului a fost să-l roage pe tată să îl facă pe acel copil parte a grupului lor. Acest gest pe fundalul crizei de mâncare, a frigului și a nevoii acute de supraviețuire mi s-a părut grăitor pentru cum ar trebui să fie umanitatea.

Ca și cum aceste lucruri nu ar fi îndeajuns pentru a fi înfruntate de cei doi, mai există și „bad people”, așa cum îi spune tatăl fiului: canibali ce transformă orice om într-un sclav, pe care mai apoi îl folosesc drept hrană.

Astfel, deși The Road este în esență o distopie, vorbește despre dragostea pe care doi oameni și-o pot împărți chiar și în cele mai grele timpuri, vorbește despre umanitate și despre faptul că tot ce avem în noi nu ne poate lua nimeni (nici măcar un cataclism ce a distrus aproape totul), vorbește despre încredere și despre faptul că mereu trebuie să lupți, oricât de mici ți-ar fi șansele.

În curând , în octombrie, va ieși și un film, avându-l ca protagonist pe Viggo Mortensen. Încă un lucru pe care am uitat să-l precizez despre roman: a câștigat premiul Pulitzer în 2007.